Kovesi, Nord Stream-ul şi axele din Europa

Vestea că Laura Codruţa Kovesi are bune şanse să ajungă Procuror General al UE a făcut destule valuri în ţară. Unii aplaudă ideea, în care văd o ameninţare la adresa lui Liviu Dragnea şi actualului guvern PSD. S-a pus în circulaţie chiar o petiţie online de susţinere în favoarea ei. Alţii, din contra, văd aici, după caz, fie un rezultat al lipsei de informaţii privind abuzurile pe care le-a comis din poziţia de procuror şef al DNA fie, mai grav, o adevărată conspiraţie externă împotriva României. De pildă, Tudorel Toader crede că membrii comisiei de selecţie – care au plasat-o pe Kovesi pe prima poziţie într-o listă scurtă cu trei nume, în faţa unor procurori din Franţa şi Germania, „nu cunosc abuzurile comise de ea în detrimentul cetăţenilor, în detrimentul statului de drept” şi a declarat că va trimite decizia CCR pentru demiterea ei tuturor miniştrilor de justiţie din UE. O abordare evident contraproductivă, inutilă şi naivă. Care, după cum apreciază şi ziarul elveţian Neue Zurcher Zeitung, nu face decât să o ajute pe Kovesi. Informaţiile furnizate de Tudorel Toader vor provoca doar iritare şi oricum nu vor avea nici o influenţă asupra deciziei finale. Care este una eminamente politică, nu una tehnică, şi este tranşată în proporţie de aproape sută la sută în favoarea lui Kovesi. Cei care îşi imaginează altceva nu au nici o idee despre maniera în care merg lucrurile la Bruxelles.

Codruţa Kovesi este candidatul perfect, din punctul de vedere al simbolisticii dorite. Este din Europa de Est, dintr-o ţară considerată una extrem de coruptă şi a fost lăudată în dese rânduri în presa internaţională drept un campion al bătăliei anti-corupţie. În plus, nu strică deloc că e femeie (ceilalţi doi procurori de pe listă sunt bărbaţi), ceea ce în epoca #meetoo contează mult. În plus, nici Franţa şi nici Germania nu sunt neapărat interesate în această poziţie. E recomandabil, din motive de percepţie, ca eventualele anchete penale efectuate în spaţiul Europei de Est, unde se presupune că există mai multă corupţie decât în restul continentului, să fie gestionate de cineva din regiune. Însă, în ce măsură acest lucru va conta atunci când vor apărea acuze că Parchetul European este utilizat drept un instrument de presiune al Bruxelles-ului împotriva unor state incomode din UE rămâne de văzut.

Trebuie spus că decizia de înfiinţare a unui Parchet European este una care a stârnit destule controverse. Ideea în sine aste destul de veche, datează din 1997, însă abia în noiembrie 2017 a fost luată decizia de înfiinţare a acestuia. În absenţa Brexitului nici nu e clar dacă ar mai fi putut fi luată. Nu au aderat la ea toate statele. Irlanda, Danemarca, Suedia, Polonia, Ungaria şi Marea Britanie (care însă va părăsi în curând UE) nu acceptă jurisdicţia instituţiei. Iar Olanda şi Malta au acceptat să adere abia în 2018. Criticii consideră că înfiinţarea Parchetului General constituie o imixtiune inacceptabilă în afacerile interne ale ţărilor membre şi un nou pas în direcţia constituirii unei Europe federale, dominată de Franţa şi Germania, în care rolul guvernelor naţionale se va diminua semnificativ. Pentru Marea Britanie acest gen de iniţiative au avut un rol important atunci când s-a luat decizia de părăsire a Uniunii Europene. 

Din punct de vedere practic, foarte probabila numire a Codruţei Kovesi în funcţia de Procuror General European nu va avea nici un fel de impact imediat asupra guvernaţilor de la Bucureşti. Se estimează că Parchetul European va fi operaţional abia la sfârşitul anului 2020, deci după ce se vor fi consumat toate alegerile, cele prezidenţiale, cele locale şi generale. Însă, evident, numirea în sine va avea reverberaţii şi va accentua ancorarea cvasi-exclusivă a retoricii politice în zona anti-corupţiei deşi tracţiunea în sine a subiectului la nivelul opinei publice este în scădere. În plus, alegerea lui Kovesi, în ciuda derapajelor şi abuzurilor de care se face responsabil DNA, unele reale, altele inventate, va alimenta un discurs anti-european în care ea va fi prezentată drept un instrument al unor interese străine, anti-naţionale. 

Când vine vorba de UE apar destule tuşe critice îngroşate. Dar nici nu trebuie să fim naivi. Îngrijorarea faţă de nerespectarea regulilor statului de drept este destul de selectivă şi are la bază şi alte interese. În cazul României şi Bulgariei interesul este acela de a le ţine relativ decuplate de posibile viitoare demersuri de adâncire a integrării europene. În cazul Ungariei sau Poloniei irită poziţiile lor eurosceptice, de pildă în materie de imigraţie. Acest aspect nu trebuie nici subestimat şi nici tratat în maniera festivist lemnoasă în care este abordat subiectul într-o bună parte a mass media româneşti. Uniunea Europeană nu este nicidecum o nouă Uniune Sovietică, aşa cum o descriu politicieni ca Nigel Farage, dar este departe şi de imaginea idilică prezentată în presa noastră. Iar în acest moment trece prin frământări interne serioase. Zilele trecute tensiunile dintre Franţa şi Italia au atins un punct critic: Parisul şi-a rechemat ambasadorul de la Roma în semn de protest faţă de sprijinul deschis al vicepremierului italian Luigi Di Maio faţă de mişcarea de protest a „Vestelor Galbene”, cu ai căror lideri s-a şi întâlnit recent. Italia este nemulţumită de dubla măsură cu care se judecă lucrurile la Bruxelles. În timp ce guvernul de la Roma a fost aspru criticat şi ameninţat cu sancţiuni atunci când a depăşit deficitul bugetar admis, faptul că Emmanuel Macron a făcut acelaşi lucru în Franţa luând o serie de măsuri bugetare pentru dezamorsarea protestelor „Vestelor Galbene” nu a provocat nici un fel de reacţie la nivelul Comisiei Europene.

În general, se vede tot mai des că „solidaritatea europeană” scârţie serios. De pildă, Italia şi Grecia au blocat adoptarea unei poziţii UE comune faţă de criza din Venezuela, din cauza faptului că regimul populist de la Caracas este simpatizat si de gruparea „5 Stele” de la Roma şi de guvernul Syriza de la Atena. La fel cum în trecut tot Grecia, alături de Ungaria, au blocat declaraţii critice la adresa Chinei cu care întreţin relaţii economice strânse. De partea cealaltă, am văzut cum a escaladat scandalul conductei Nord Stream 2, proiect în care Gazprom deţine rolul dominant şi fostul cancelar german Gerhard Schroder este implicat direct. Franţa s-a alăturat iniţial altor state din UE, împotriva Germaniei, cerând ca acestui proiect să i se aplice cadrul de reglementare european în materie de energie şi de respectare a regulilor pieţei unice. Până la urmă s-a ajuns la un compromis dar, după cum subliniază şi EU Observer, formularea convenită permite Germaniei (pentru câteva corporaţii germane Nord Stream 2 are o miză de afaceri importantă) să decidă dacă şi cum va impune aplicarea acestor reguli. 

Toate aceste discuţii din jurul proiectul Nord Stream ilustrează faptul că vorbele frumoase şi principiile înalte sunt una şi interesele cu totul altceva. Polonia, Suedia, ţările baltice s-au opus vehement proiectului spunând că le afectează securitatea însă acest argument nu a contat deloc în final. S-a dovedit că şi reglementările europene în materie de piaţă, considerate sacrosancte atunci când vine vorba de Brexit şi de graniţa Irlandei de Nord, pot fi totuşi interpretate flexibil în alte cazuri. În plus, în acest caz impactul geopolitic este mai larg şi ne afectează direct pentru că erodează NATO. Administraţia de la Washington este foarte iritată, argumentând că nu vede de ce Statele Unite ar trebui să apere Europa de Rusia dacă nemţii se înţeleg atât de bine cu Moscova şi nu par deloc preocupaţi de creşterea dependenţei lor energetice faţă de gazul rusesc. Or, pentru Europa de Est decuplarea de America este un pericol existenţial. Pentru că nimeni nu-şi face iluzii în regiune în privinţa capacităţii UE de a le asigura securitatea.

Astfel de evoluţii accentuează fracturile deja existente în interiorul UE. Iar acordul semnat recent de Franţa şi Germania la Aachen care actualizează un tratat bilateral din 1963 al cărui scop este statuarea unei abordări comune în interiorul UE, nu a făcut decât să amplifice suspiciunile altor state care sunt îngrijorate că, mai ales după plecarea Marii Britanii, se vor afla sub un dictat de facto franco-german. Aşa se explică de ce de la Roma a venit ideea constituirii unei axe Italia – Polonia, ca o contrapondere la binomul franco-german şi de ce este de asteptat ca frământările şi tensiunile din Europa să crească în intensitate în prioada următoare. De aceea ar trebui poate să vorbim mai puţin despre Kovesi şi Parchetul European şi mai mult despre periculoasa lipsă de viziune şi strategie de la Bucureşti faţă de provocările din jurul nostru şi de la nivel global, într-o lume în care este tot mai greu să vorbeşti de certitudini.