La liceul militar pe vremea ceea…

Nu ştiu exact ce înseamnă, dar legănatul de arcă pe ape mă cuprinde: nava scârţâind din toate încheieturile, dar biruitoare, care străbate „mişcătoarea mărilor singurătate” spre un viitor nedesluşit, dar neapărat fericit… în orice caz, având în faţă posibilitatea fericirii; acea arcă mântuitoare, multvisată, în care intră şi câini, şi pisici, şi buni, dar şi răi, şi slabi, dar şi puternici, şi biruitori, dar şi biruiţi…

Mi se „taie” neputincioase mâinile şi pornesc să-mi curgă din ochi şiroaie de lacrimi… Nava aceea măreaţă, mergând tot înainte… prin toate negurile şi furtunile lumii… spre ţinuturi însorite, calde şi luminoase…

Partiraaa/ la nave partira/ dove arrivera/ questa non si saaa/ sara come/ Arca di Noe/ il cane, il gatto, io e te…

*

Vine tata la mine. Vorbeşte cu comandantul plutonului meu. Nu ştiu ce-au vorbit. Apoi mă ia în oraş. Mergem la un birt popular cu specific bucovinean. Ne serveşte o doamnă cu un cojocel garnisit cu blană de vulpe la margini. Tata i se adresează cu „duduie”, nu mai auzisem niciodată vorba asta la el. „Duduia” îmi aduce o mâncărică de cartofi cum se face şi pe la noi. Mâncarea seamănă cu cea de acasă şi de aceea mănânc lupeşte. Totuşi, pofta îmi este stricată în parte de teama viforului discuţiei cu tata ce va urma. Apoi aceeaşi doamnă cu pieptul bogat, izbucnit de sub bundiţă, ne aduce cafele şi tata îşi aprinde o ţigară. Ştiu: fumează mult, până la două pachete de „mărăşeşti” pe zi. Mama îi impusese să nu fumeze în casă. Mi-l amintesc fumând noaptea la gura sobei, ca să nu ne deranjeze fumul pe mine şi pe Doina. Adormeam cu imaginea jarului din sobă şi a mucului de ţigară aprins, umblând parcă singur la gura sobei.

Îmi trec prin cap toate acestea în timp ce stau cu nasul în farfuria goală, gata să plâng. Atunci vine momentul de graţie al tatei pentru care o să-l pomenesc cât voi trăi. Nu mă ceartă, nu mă dăscăleşte, nici măcar nu mă descoase cu întrebări. Mă întreabă doar:

„Vrei să pleci?” „Vreau.” „Bine.”

Şi îşi aprinde o ţigară.

E gălăgie în restaurant şi destul de întunecos. Dar eu aud totul în surdină şi îl văd pe tata într-o lumină mare: cu semnul lui în obraz, învăluit în fumul de ţigară, privind nu ştiu cum în zare…

*

Şi lumina aceea…

Lumină şi căldură… ca la frizeria de pe partea dreaptă cum ieşeai din liceu, unde ne duce din când în când un elev-sergent ca să ne tundem. Căldura plăcută din frizerie. Albeaţa halatelor apretate. Eu tronând, picotind aproape, pe un scaun înalt, şi doamna frizeriţă care se învârte în jurul meu. Un radio cu sârbe îndrăcite în surdină. Şi discuţia anodină a frizeriţelor, cu mulţi „ci” moldovineşti. Iubesc halatele acelea albe, picoteala dulce, până şi „ci”-ul moldovenesc! Nu sunt atent la spusele lor, pătruns fiind de atmosfera caldă, de ţăcănitul blând pe la urechi, care alungă pe un sfert de oră frigul din dormitoare, de pe culoarele lungi şi străine, răceala din sala de mese cu scaunele ţipând metalic pe pardoseală.

Apoi lumina şi căldura emanate de acel elev-sergent ardelean, supraveghetorul orelor de după amiaza. Se ordonă să învăţăm. Dar eu nu mai vreau să învăţ, vreau să-mi de drumul să plec! Stau câş, ca o scândură pusă de-a curmezişul într-o grămadă de scânduri aşezate drept, la locul lor. Îmi trec gânduri amestecate prin cap, în timp ce mă uit neputincios la capetele aplecate zbârnâind de învăţătură ale colegilor. Mă prefac totuşi că învăţ, ca să nu am probleme din partea sergenţilor supraveghetori. Dar se vede treaba că nu o fac prea bine. Elevul-sergent se apropie de mine: „Vrei să pleci, aşa-i?” „Da”, spun răguşit. Şi vine glasul lui alungând frigul, semănând cu al tatei: „Bine.”

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist