La moartea unui poet: Tucu Moroşanu

Zilele acestea s-a stins din viaţă un om şi un poet minunat, pe cât de blând, pe atât de discret în tăcerea sa, dedicat cu totul poeziei. Vestea am primit-o de la Filomena şi Daniel Corbu, editorii şi prietenii săi de suflet. Moartea sa m-a tulburat peste măsură. Din când în când, Tucu mă suna, întrebându-mă ce mai fac. Convorbirile noastre erau punctate de pauze lungi de tăcere. Ne înţelegeam mai bine atunci când nu ne vorbeam. Nu trebuia să irosim prea multe cuvinte de prisos nici atunci când ne întâlneam la diverse agape literare, nici atunci când ne despărţeam, plecând fiecare pe drumul lui. Întotdeauna însă rămânea ceva de nespus. Şi acest fapt dădea farmec întâlnirilor noastre.

L-am cunoscut în vara anului 2009, la Festivalul de Poezie de la Satu Mare. Printre poeţii gălăgioşi sosiţi din nord, dar şi din sud, Tucu Moroşanu făcea o figură aparte. Stătea, de obicei, la masa din colţ, asistând zâmbitor la conversaţiile pe care confraţii de poezie le încingeau, înconjuraţi de cuţite, sticle şi pahare, discutând despre toate cele ce se petrec în lună şi în stele… Era de o discreţie rară şi de un bun-simţ înspăimântător. Poate că nu se simţea tocmai în largul său printre atâtea „celebrităţi” şi spirite alese. Poetul tăcea cu naturaleţea cu care un fumător înrăit fumează în faţa ceştii de ceai sau de cafea prima, dar niciodată ultima ţigară. Figura sau mai bine zis atitudinea lui avea ceva monahal, amintindu-mi de tabloul lui Bosh, Ispitirea Sfântului Anton, dar şi de poezia Înţeleptul la ora de ceai de Matei Vişniec. Mi l-am închipuit deseori stând cu picioarele încrucişate, într-o poziţie contemplativă, în apropierea unui închipuit havuz dintr-o pagodă, ascultând cu multă luare aminte „ploaia gândită târziu” pentru tăcerea postumă.

Ne-am cunoscut ceva mai bine pe drumul de întoarcere, trecând prin Ţara Oaşului şi contemplând munţii ce se zăreau în dreapta noastră. În maşina ce gonea cu o sută de kilometri la oră, Tucu Moroşanu stătea la fel de liniştit ca Sfântul Antonie pe malul lacului. Nu-l deranjau nici conversaţia aprinsă pe care o purtam punând literatura şi ţara la cale, şi nici mişcarea. În sfârşit, după vreo trei sau patru ore de navigat pe drumuri nu tocmai cuşere, am ajuns, în sfârşit, şi la locul său de baştină.

Părăsind şoseaua, am făcut un cot la stânga, apoi unul la dreapta şi iar, la stânga, şi am ajuns într-un fel de han-cetate, străjuit de o parte şi de alta de cabane ridicate sub formă de pagode. Aici limbile ni s-a dezlegat din nou, în timp ce inspectam cu ochii din ce în ce mai uimiţi ferma năpădită de păsări şi de peşti a poetului. Am văzut acolo vieţuind la olaltă raţe leşeşti, porumbei rotaţi şi guleraţi, cocostârci albaştri şi gâşte egiptene, ce ne ciuguleau grăunţe din palme, cu ochii aţintiţi spre munţii ce fumegau în zare. Am dat apoi, într-un alt adăpost, peste un cârd de cormoranii ce înotau alături de câteva nutrii jucăuşe speriind păstrăvii ce se avântau să înfrunte cursul repede al apei.

La lăsarea întunericului, a trebuit totuşi să ne ridicăm de pe scaunele noastre îngreuiate şi să pornim din nou la drum, lăsând în urmă hanul desprins parcă din povestirile lui Sadoveanu, unde lupii „încă mai sfâşiau beregata lunii”, urlând pe Calea Lactee.

Şi când am ajuns acasă, bătea tocmai „ceasul când cocoşul lunatic ezita să cânte”; înainte de a se prăvăli somnul peste pleoapele-mi căzute, l-am auzit pe Tucu Moroşanu îngânând prin ceaţă: „eu sunt din tagma celor ce-l văd pe Dumnezeu în chip de roată sau de rouă…”

Retras în cabana sa aflată la marginea Câmpulungului, înconjurată de munţi şi de pâraie limpezi, Tucu Moroşanu îşi construia poeziile ca pe nişte exerciţii largi de respiraţie, executate în aer liber, călăuzindu-se după semnele pe care i le trimiteau norii ce se perindau pe cer la ceas de seară, sau după puzderia de stele ce acoperea şi mai acoperă şi acum bolta cerească înainte de revărsatul zilei. Respiraţia sa prindea un tainic halou, încărcându-se de simboluri ce te trimiteau deopotrivă la sonurile poeziilor labişiene, poet cu care Tucu era megieş, dar şi cu ritmurile alcoolurilor lui Ion Mureşan, care, de fiecare dată când trecea cu alaiul prin Moldova, făcea un scurt descălecat voievodal, poposind în curtea colegului său de breaslă Tucu Moroşanu, pentru a sta de vorbă cu peştişorii de aur din pârâu sau cu îngeraşii din paharul plin de votcă. Aşa făceau şi Ioan Es. Pop, şi Nicolae Corlat, şi Gellu Dorian, şi George Vulturescu, şi Daniel Corbu, şi Paul Gorban, şi Cassian Maria Spiridon, şi Gheorghe Bârlea, şi Gherghe Pârja, şi mulţi alţi condeieri de viţă mai veche sau mai nouă când trecea prin aceste locuri!

La fiecare astfel de descălecat, profitând de buna dispoziţie a oaspeţilor, Tucu Moroşanu scotea cu sfială dintr-un raft prăfuit acoperit de frunze un caiet cu scoarţe de mesteacăn din care citea câteva versuri, acompaniat de tăcerea ce se lasă în jur. Scria, deopotrivă, şi în vers clasic, şi în vers alb, în funcţie de cum se înălţa sau cobora ceaţa serii peste vale… „Aproape-i funia de par,/ Dar nu simt nici o disperare/…/ Că-mi hărăzi Divinul Zar/ Să zămislesc prietenie/ Şi bezne seci să dau cu var,/ În viaţă, poate şi-n vecie…”

Am citat din poezia Presentiment, ce deschide volumul său de versuri, intitulat atât de sugestiv (dar şi depresiv), Viaţa de noapte în cimitirul eroilor… Titlul nu trebuie înţeles ad litteram. El poate fi interpretat ca o metaforă a vieţii noastre de zi şi de noapte. Cimitirul reprezintă societatea bulversată de noul impuls al cotidianului.

„Aproape-i funia de par” are, după opinia mea, două conotaţii. Una se referă la apropierea ineluctabilă a sfârşitului. A doua are o bătaie socială. Presentimentul sfârşitului nu trezeşte în sufletul autorului o stare de disperare. Făcându-şi un scurt bilanţ, el e mulţumit de soarta sa. Faptele bune pot curăţa drumul eternităţii de „cohortele de sudalme” ce înaintează de la „microfonul îmbăloşat spre Micul Paradis”, unde linguşitorii de profesie, „mai cinstiţi decât heruvimii”, stau în preajma „puternicilor zilei”, încercând prin potopul lor de vorbe goale să păcălească mulţimea şi chiar pe bunul Dumnezeu.

Viaţa de noapte în cimitirul eroilor îşi are însă legile ei: aici orice păcăleală e exclusă. Din cimitir se poate vedea „blajinul nostru oraş/ asediat de ciori impozante”, dar şi de o mulţime de facturi ce duc „până şi cârciumile spre un salvator faliment”.

Petrecându-şi noaptea în cimitirul eroilor (a se citi erorilor şi ororilor), poetul vorbeşte despre decadenţa grandilocvenţei, despre câinii hoinari şi beţivii ce-şi târâie umbra pe străzi, despre „spirite în travesti”, despre „catranul din inimi” tivit de angoase, despre „magnifica inutilitate”, despre „deparazitări catifelate” şi „ecologizări zgomotoase”, despre „mândrie şi decadenţă” .

În cimitir „viaţa” decurge, totuşi, destul de paşnic. Fostul poet iubeşte „trifazat” la micul dejun, la prânz şi la cină, o muză molcuţă şi docilă, ce-i asigură „tutunul şi agheasma de contrabandă, cu care îşi purifică sufletul”; „escadrilele de albine” zboară de la o cruce la alta, iar „bondarii de argint prefăcuţi în îngeri zumzăie la «joasă înălţime», în jurul pomului cunoaşterii binelui şi răului”; numai „stolul de romi” dă semne de nelinişte, pregătindu-se să-şi ia zborul înapoi spre oraşul potopit de fum.

Cimitirul duce o existenţă dublă. Una care se desfăşoară la suprafaţă şi alta în adâncuri. Vânzolelii de afară îi corespunde o alta dinlăuntrul mormintelor. Într-un loc avem parte de o comedie a trupurilor, în altul de cea a spiritului, care, în virtutea inerţiei, nu se leapădă cu totul de tarele pământeşti, ci îşi duce povara păcatelor în eter. Învăluit într-un „smog masochist de oftică” oraşul îşi duce existenţa sa larvară, populat de beţivi însinguraţi, de poeţi insomniaci şi haite de câini vagabonzi ce colindă străzile. În contrapunct, din fundal răzbate ţârâitul „pudibond” al greierilor. Viaţa de noapte în cimitirul ororilor are note vesele, semănând cu un concert burlesc în care sunetele stridente ale alămurilor sunt acompaniate de scâncetul arcurilor patului, dar şi de sunetul bacovian al sicrielor ce scârţâie în bătaia razelor de lună. „Zburătăciţi” după grămezile de coroane uscate presărate de cutii de bere, printre cruci răvăşitele de iubire, stând ciuciţi pe lespezile reci de marmoră, boschetarii cu ochii împăienjeniţi de alcool îşi împart franzelele şi crenvurştii cu câinii pripăşiţi printre morminte, profitând de „confortul criptelor” nelocuite încă de drepţii proprietari, ce urmează să fie dotate cu toate utilităţile (lift, telefonie mobilă, laptop, minipiscină cu bar şi cadă cu jacuzzi marca Luxury eterna etc…). În acest decor bacovian, adaptat la epoca postmodernă, poetul, pe cale de-a deveni hingher post-mortem, observă cu minuţiozitate mişcările personajelor ce populează cimitirul, promiţând muzei sale molcuţe un alcov potrivit zbenguielilor nocturne.

Contemplând oraşul învăluit în noapte, poetul se arată a fi destul de sceptic în privinţa fericirii ce-l aşteaptă în viaţa de apoi: „Cine îmi poate garanta, scrie el, că în sicriu/ nu e nevoie de telefon mobil şi de pastile de inimă” pentru a putea rezista stresului şi tentaţiilor de zi cu zi ale vieţii eterne?

Pentru a-şi asigura liniştea, prevăzător din fire, Tucu Moroşanu a dedicat ultima parte a volumului colegilor săi de breaslă, Horia Zilieru, Liviu Apetroaie, Daniel Corbu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheroghe şi Ion Mureşan.

Drum lin spre lumină, poete drag!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video