Liberali vs. Conservatori

„Viziunea liberală” versus „Viziunea Conservatoare” a fost tema unei dezbateri organizate de „Ziarul de Iaşi” la sfârşitul săptămânii trecute, în care pentru prima a pledat filosoful Andrei Cornea, iar pentru a doua publicistul Sever Voinescu. Tema este departe de a fi doar în sfera unui interes pur academic pentru că acest clivaj cultural, cu valori şi modele de societate în competiţie, îşi pune amprenta asupra marilor dispute politice şi ideologice ale momentului din întregul spaţiu occidental.

Până relativ recent, competiţia politică dintre Stânga şi Dreapta era cantonată primordial în zona economică având în centru nivelul taxelor, reglementările, privatizările, dimensiunea sistemului public şi protecţiei sociale. Astfel de dispute au marcat perioada de referinţă a guvernărilor Reagan şi Thatcher de la sfârşitul Războiului Rece şi au continuat mai bine de două decenii după aceea, cu diferite grade de intensitate şi controverse, vizând, de pildă în Europa de Est, privatizările. Însă oricât de aprinse au fost competiţiile electorale, acestea nu împărţea totuşi în final societatea în tabere care să se considere incompatibile una cu alta. Până la urmă se ajungea la anumite forme de compromis.

Lucrurile s-au schimbat însă radical între timp, iar acest lucru s-a văzut mai ales după 2016, în urma victoriei lui Donald Trump la alegerile prezidenţiale din Statele Unite. Din acel moment ceea ce numim valori culturale au dominat agenda publică care, spre deosebire de cele din trecut, au împărţit o parte din America în tabere aflate în război deschis care aproape vor să se anihileze una pe alta. Deşi Trump lăsase în urmă realizări notabile în plan economic, desigur până la declanşarea pandemiei care a schimbat radical totul, aceste dispute sunt cele care i-au definit mandatul.

Mulţi îl văd de altfel pe fostul preşedinte american responsabil pentru această masivă deteriorare a climatului din societate. Între ei chiar unul dintre cei doi opozanţi implicaţi în dezbaterea amintită mai sus, Sever Voinescu, care a scris în Dilema Veche că „trumpismul a injectat conservatorismul cu agresivitate, ignoranţă, aroganţă şi, mai grav decât orice, cu un fel de furie ideologică pe care numai la celulele insurgente, revoluţionare o puteam găsi”. Una dintre manifestări, vizibilă şi în România, fiind simpatia, mai mult sau mai puţin explicită, pentru Putin în contextul războiului din Ucraina. E adevărat, ceva greu de înţeles. Autorul, altfel cu simpatii conservatoare, deplânge faptul că s-a ajuns astfel la „stimularea gloatei împotriva instituţiilor” ceva ce era mai degrabă apanajul stângii revoluţionare în loc să meargă pe linia tradiţiilor instituţionale.

Numai că dacă momentul 6 ianuarie este o manifestare evident de condamnat alternativa la care face trimitere, aceea în care conservatorii rămân în zona tradiţiilor instituţionale şi procedurale în politică si în societate (cu trimitere la Ronald Reagan, dna Tatcher, Papa Ioan Paul al II-lea) este evident demnă de aplauze, dar, din păcate, pare inoperantă în lumea reală de astăzi. În condiţiile în care, pe de o parte cei care s-ar încadra în acest profil, partidele de centru dreapta au abandonat complet lupta (de pildă, guvernul conservator de la Londra l-a dat afară prompt pe Roger Scruton din fruntea unei comisii guvernamentale – în urma unui atac din partea unei publicaţii de stânga, „The New Statesman”, care i-a falsificat acestuia o declaraţie), iar pe de altă parte stânga progresistă a acaparat marea majoritate a instituţiilor statului, urmând recomandarea lui Antonio Gramsci, „lungul marş asupra instituţiilor”. Şi nu e vorba doar a celor de stat, ci şi a celor private, precum social media sau o serie întreagă de corporaţii influente, precum Disney.

Acest lucru e vizibil şi prin maniera în care arată discursul public în majoritatea mass-media. Abaterea de la acest tip de liberalism radicalizat este cel mult acceptată ca o greşeală care trebuie cât mai repede corectată. În acest sens s-au exprimat public, de pildă, Michelle Obama şi Hillary Clinton. Însă cel mai adesea este condamnată sau eventual ironizată, trimisă în derizoriu. Sau se recurge imediat la o altă etichetă, „extremă dreapta”, de multe ori în mod nejustificat. Prin contrast eticheta de „extrema stângă” este utilizată mult mai parcimonios. O altă observaţie de făcut este că în timp ce îl critică, justificat, pe Viktor Orban pentru starea mass-media din Ungaria, se ignoră partizanatul mass-media occidedentale, faptul că acestea contribuie activ la campaniile de „cancel culture” sau ignoră chiar elemente factuale pe care le consideră neconforme cu orientarea lor ideologică. Un fost jurnalist de peste Ocean, care acum scrie pe Substack, Matt Taibbi, descrie fenomenul drept „sovietizarea presei americane”.

Asta nu scuză, bineînţeles, excesele condamnabile menţionate mai sus, dar oferă o explicaţie. Cei care s-au agăţat de Trump au făcut-o pentru că, în rest, ceilalţi, şi nu e vorba doar de conservatori, ci şi de liberalii clasici moderaţi, au tăcut timoraţi, sau poate în mod interesat, în faţa agresiunii culturale violente a curentului progresist care atacă însăşi reperele fundamentele ale Americii (Constituţie, părinţi fondatori, Declaraţia de Independenţă – un exemplu fiind grupajul „1619” din „New York Times” – al cărui scop declarat, chiar în opinia autoarei, Nicole Hannah-Jones, era acela de a „schimba memoria Americii”) şi cele ale naturii umane (genurile „fluide”).

Rezultatul, desigur îngrijorător, este exacerbarea clivajelor din societate. Problema e că mulţi nu mai cred că doar abordările tradiţionale civilizate vor putea opri tăvălugul progresist care vrea să remodeleze din temelii societatea. Încotro ne va duce această radicalizare e greu de spus. Este, dacă vreţi, o alegere complicată, pentru a face o analogie cu războiul din Ucraina, între o pace în condiţiile impuse de Putin sau continuarea conflictului cu enorme riscuri. Grea dilemă.

Paul Marshall crede că „progresiştii”, de la Tony Blair şi majoritatea celor din Partidului Democrat din Statele Unite şi cel Laburist, din Marea Britanie, la New York Times, sunt cei care au sacrificat liberalismul prin renunţarea la libertăţile asociate cu liberalismul clasic în numele „noilor drepturi” născute în ceea ce el numeşte mania pentru puritate politică şi ideologică. Credinţa în progres şi raţionalitate vine din Iluminism însă acum „crezul în Progres, a fost acum împins în toate dimensiunile existenţei contemporane, ignorând lecţiile istoriei şi sfidând orice înţelegere biblică a naturii umane. Pentru progresişti, progresul moral al omenirii se află pe o curbă ascendentă perpetuă, în paralel cu progresul tehnologic, deşi istoria secolului 20 nu oferă prea multe argumente în sprijinul acestei viziuni arogante”.

Unii descriu actuala confruntare ideologică, care să nu credem că ne va ocoli, drept una dintre 1776, anul Declaraţiei de Independenţă, şi 1968, anul exploziei revoluţionare marxiste. „Am abandonat toate tabuurile care ne ţineau împreună”, deplânge Paul Kingsnorth starea actuală a Vestului. În sesiunea de întrebări care a însoţit dezbaterea au fost două intervenţii care în esenţă au enunţat ideea că „generaţia Z” a momentului are toată îndreptăţirea să se rupă de tradiţiile şi „tabuurile” învechite ale trecutului. E un punct de vedere de luat în considerare, dar e greu de văzut ce-i mai leagă pe cei dintr-o societate care renunţă complet la memorie şi credinţa într-o identitate comună.