Ludice

Sunt ani cincizeci trecuţi în calendare/ şi laice şi mult mai ortodoxe -/ La toate cele te-ai gândit, Brumare:/ ai distilat parfumele din noxe/ şi-ai cîntărit din ochi – ca două fare, -n/ grădini semiramide şi în boxe/ cât leuştean, cât suc şi cât mărar e,/ spre-a noastră pururi vitaminizare.// Cum lumea-i dată-n draci, au fost şi plângeri/ să crească efectivele de îngeri.// Scoţându-i (de urechi) din raza morţii,/ fixând meniuri, cuantificînd porţii/ (viii cu viile, morţii cu morţii)/ punându-ţi la bătaie întreg flerul,/ ai reuşit, tu, Ospitalierul,/ o îngerificare de proporţii.

***

Notă târzie. Mi se pare că mai era o strofă, dar n-o găsesc pe nicăieri. Şi-aşa e o minune că textul – scris pe două fişe – s-a păstrat printre hîrţoage. Nu ştiu de ce nu ţi l-am dat atunci, că, la vremea aia, ne mai întâlneam pe la Conti, pe la Corso… Dacă nu cumva era perioada cînd veneai, înspre Cronica… (stră)veche, cu „Diligenţa poştală”.

Oricum, adrisantul fiind cunoscut, noi, care va sa zică, şi după 30 de ani, îi ducem scrisoarea (rătăcită) la destinaţie… (N.)

După 30 de ani… Asta înseamnă că i-am dat-o (prin e-mail, nu direct) în 2018, când Emil a împlinit 80 de ani.

Deşi am convieţuit în aceeaşi urbe şi, oarecum, în acelaşi mediu literar, n-am multe întâmplări cu el. N-aş putea spune că eram prieteni ci, mai degrabă – e o nuanţă aici – amici. O amiciţie literară, şi nu numai, sporită din momentul/ din anul când i-am oferit, la „Cronica”, loc de campare pentru Diligenţa sa poştală, izgonită de la SLAST/ „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”. O perioadă grea pentru Emil: rămăsese şi fără slujbă (îşi dăduse demisia? se… dispensaseră de el, cei de la Dispensarul din Dolhasca? – era ceva putred la mijloc), şi fără rubrica de la SLAST (consistent remunerată, din câte se spunea).

Diligenţa poştală trebuia să funcţioneze ca o „poştă literară”, aşadar un dialog al titularului cu toţi cei care-şi trimiteau „productele” la revistă, „atentând” a deveni ei înşişi scriitori. Brumaru (cum şi Mihai Ursachi, cu câţiva ani mai devreme; cum eu însumi, în interval) îşi alesese câţiva „pasageri” favoriţi, pe care-i ducea cu zăhărelul vorbei… până-n pânzele albe ale poeziei. Dintre aceştia, cel puţin doi (Dan Giosu, Bianca Marcovici) au devenit poeţi veritabili, confirmând (şi) astfel flerul „Detectivului (literar) Emil”. E de sperat ca, într-un proxim nou volum al ediţiei de Opere (tocmai a apărut volumul al doilea, cu Opera postumă) să fie parcată şi Diligenţa…, alături de (aş sugera) rubrica susţinută de Brumaru, ani la rând, în pagina „Opinii” din „Monitorul/ Ziarul de Iaşi”.

„Mutarea lemnelor” şi alte frivolităţi. Pe lumea cealaltă (din care am par/ venit noi), în redacţii („Convorbiri literare”, „Cronica”, „Junimea”) se juca şah în prostie şi, parcă, în disperare (inclusiv unii şefi: M.R.I., Sturzu), campioni ai „mutării lemnelor” fiind Ioanid (Romanescu), Stelică (Baboi), Virgil (Cuţitaru), Cătălin (Ciolca) şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, eu… „C-aşa erea pe-atunci”, ar comenta hermeneutul Luca (Piţu). Ciudat e că ludicul, prin excelenţă, Emil „nu le avea” cu jocurile şi concursurile de-acest soi. S-ar părea că nici nu le agrea, iar când ne vedea aşa „prinşi” în dispută, făcea o mutră acră, de lehamite sau chiar de furie. Reacţie explicabilă şi prin faptul că, în timp ce noi „mutam lemne”, el trebuia – adevărată corvoadă! – să mute cuvinte, litere, semne de punctuaţie pe… eşichierul viitoarelor „Convorbiri”, primite întru corectură. Dar nici în sejururi (la Casa Scriitorilor, de la Neptun, de la Valea Vinului), unde numărul amatorilor (unii, adevăraţi prrofesionişti!) şi gama jocurilor se diversifica (table, şah, bridge, belotă, pocher, ba chiar şi şeptic – pentru cei cu reminiscenţe estudiantine), ei bine, nu l-am văzut niciodată pe Emil dedându-se unor astfel de frivolităţi… ruinătoare de timp, de nervi şi chiar de bani. El preferând „Ruina unui samovar”…

Corso. Ne-ntâlneam, uneori, „La găina moartă”, o rotiserie (situată vizavi de piaţa „Spiridon”), ce-şi merita renumele (fără alte amănunte). Dar locul geometric al boemei ieşene era („c-aşa erea pe-atunci”) „Corso”, de pe „Lăpuşneanu”, unde-şi beau boierii banii/ şi poeţii gologanii… Nu (prea) frecventam acel loc, având alte lăcaşuri, şi chiar alţi convivi, de cultură şi de băutură, dar ştiu că Emil le era mentor şi idol multora dintre cei care şi-au desăvârşit acolo „glorioşii ani ai ratării” (cum zis-a un boem argeşan, Aurel Sibiceanu).

Scenă. Rareori l-am văzut înfuriindu-se de ceva, pe cineva, feleşagul lui fiind al unui bonom, care ia lucr(ăt)urile vieţii aşa cum sunt, eventual dezumflându-le, pe cele prea gogonate, cu o vorbă de duh/ de văzduh. Dintre scriitori, doar Nichita (Stănescu) mai cuprindea lumea într-o aşa îngerească îmbrăţişare. Totuşi, Emil avea răbufnirile lui, îndeosebi când măsurii sale nu i se răspundea cu cel puţin aceeaşi măsură. Dintre toate, o scenă. Lui Dan Giosu îi apăruse o carte, Patru plus îngerul, la editura „Cronica” (îi fusesem redactor, „îngrijitor”) şi-o… uda, în biroul meu (unde mai întotdeauna se aflau doi-trei profesionişti ai literaturii şi-ai băuturii). Îl invitase, special, pe Brumaru, faţă de care, aş zice, avea oarecari obligaţii morale, Emil fiind cel care l-a crescut (ca poet!), până s-a putut ţine pe proprii hexametri. Cum Brumaru întârzia, Dan i-a lăsat un exemplar cu autograf şi-a plecat, probabil să mai aducă ceva udătură. În interval, a apărut Emil, a luat cartea, a citit dedicaţia şi-am văzut cum se albeşte la faţă şi se zburleşte. „Cum, asta-mi scrie Giosu mie? Mie?!?” În clipa următoare a rupt pagina cu dedicaţia, a mototolit-o şi-a aruncat-o la coş. Şi-a şi plecat, înghesuind (totuşi) jumulitul volumaş într-un buzunar. Curios, dar şi vigilent (vocaţie de cronicar!), nu cumva să se piardă un preţios document destinat posterităţii, am recuperat inflamanta pagină – care o mai fi şi-acum pe undeva printr-un sertar. „Grozăvia” era că Dan nu-i scrisese decât atât: Lui Brumaru… Şi semnase, orgolios: Giosu. Fără encomiasme, fără mulţumiri, fără alte zorzoane.

Tamaretă. Într-o (bună) zi, în biroul meu de la „Cronica” a intrat o viitoare muză. Zic „viitoare”, întrucât nimeni, nici chiar poetul nu poate anticipa, nici explica de ce, când şi cum o fiinţă /femeie, (relativ) obişnuită, va întrupa o nouă calitate, schimbându-şi… porecla în renume. Asta cu atât mai mult cu cât nu va fi muza mea, ci… Dar să nu anticipăm. Deocamdată, aveam în faţă o (cum altfel?) timidă liceeană (clasa a XI-a?, a XII-a?) care venise cu trenul şi cu-n bucheţel de versuri, întru citire, evaluare şi eventuală publicare. Voi afla, la altă escală… redacţională, că face naveta, zilnic, de la Podu Iloaie, la Liceul „Ibrăileanu”, din Copou. Şi că, la sfârşit/ început de săptămână, se-ntâmplă (dar, vorba ceea: nimic nu-i întâmplător…) a călători împreună cu-n poet, un mare poet, care vine de la, sau merge la Dolhasca. „Unde-i un frig de-ţi sare basca” – nu cred c-am ratat ocazia de a-i insinua acest versuleţ nătăfleţ. Sigur c-am dus-o cu vorba, nu mult, cam vreo doi ani, până să debuteze. Şi, caz rar, a debutat în aceeaşi săptămână, în două reviste: (joi) în „Tribuna”, (vineri) în „Cronica”. În interval, juna autoare debutase ca studentă şi ca muză/soţie a ospitalierului Emil. Astfel, graţie lui şi-n consecinţa graţiilor dumneaei, în poezia română a apărut tamareta, o subspecie lirică atingătoare la superficii, calicii, delicii şi alte subliminare servicii, care definesc ceea ce aş numi (dacă n-a făcut-o altul – chiar Brumaru – înaintea mea) vicicultura. Ştiinţă (a poeziei) în care Brumaru a recuperat şi coagulat toate frustrările sale doctorale, instituind o adevărată policlinică a iubirii, un spital al aamorului unde, până şi stră/moşul Conachi ar fi leşinat de plăcere. A cetitului, desigur.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist