Caută 
1 MIN
Cu riscul de a părea un pic nebun, zic că e bine să se întâmple ceea ce se întâmplă acum. Având în vedere că nu au mai avut loc războaie mondiale de mai bine de 50 de ani şi s-au acumulat destule energii negative care trebuie scoase pe undeva, faptul că mai apare câte o pandemie din când în când sau câte un conflict local violent, e bine venit. Astea sunt precum cutremurele mici care preîntâmpină cutremurul mai mare…
În Franţa au loc manifestări violente de stradă din simpatie faţă de SUA şi chipurile în amintirea altui cetăţean de culoare care a fost omorât de poliţie cu câţiva ani în urmă (neavând un caz recent, s-au agăţat de ce au găsit…). Asta tocmai în Franţa unde numai discriminare rasială nu e. Aş putea chiar spune că acolo cetăţenii francezi autentici, originali, get beget, nu prea mai există, un exemplu concludent în acest sens fiind echipa naţională de fotbal care e compusă 90% din jucători de culoare.
În Anglia aşa-zişii „revoluţionari ai dreptăţii şi egalităţii” vandalizează magazine şi maşini şi fură tot ce apucă. La fel în multe alte ţări în care deodată s-a deşteptat flacăra revoluţiei.
Toate sunt de fapt semne ale unei manipulări evidente şi ridicole a însuşi statului-magician care guvernează aceste ţări democratice şi care e în criză de inspiraţie.
Să dau un singur exemplu care cred că e destul de grăitor. În statul american Georgia există un parc naţional natural ce se numeşte Stone Mountain. În mijlocul lui, ca obiect de atracţie şi punct de reper, este o stâncă uriaşă rotundă ca un ou, spălată de ploaie (Sliding Rock). Ei bine, pe această stâncă s-au întâlnit în 1915 capii Ku Klux Klan şi au pus bazele celui de-al doilea şi al treila Klan al discriminării rasiale, întreaga zonă devenind apoi un loc sacru pentru sclavagişti. În semn de amintire federaliştii (susţinătorii albi ai statelor secesioniste dintre 1861-1865) au sculptat pe o faţă a stâncii, la fel ca pe muntele Rushmore, siluetele a trei eroi sudici (apărători ai sclavagismului) din Războiul Civil American, respectiv generalul Robert E. Lee, generalul „Stonewall” Jackson şi preşedintele statului ilegal federal, Jefferson Davis. Mai mult decât atât, parcul a fost inaugurat, în mod sfidător, la împlinirea a 100 de ani de la asasinarea preşedintelui-legendă, Abraham Lincoln, cel care a susţinut abolirea sclaviei, unirea SUA şi altele. Ca şi cum nemţii ar sculpta pe un munte portretele lui Hitler împreună cu generalii Joseph Goebbels, Hermann Göring, Heinrich Himmler, iar în jurul lui ar face un parc nazist. Sau românii ar transforma parcul Bucegi, să zicem, într-unul comunist şi ar sculpta pe o faţă a munţilor „eroii” Ceauşescu şi tot neamul lor.
Până în ziua de azi negrii nu au ce căuta în acel parc din cea mai democratică şi liberală ţară de pe Glob, iar dacă o fac e „pe propria răspundere” şi sunt arătaţi cu degetul. Asta pentru că întreg parcul e un sanctuar al albilor. S-a pus deseori problema ilegalităţii lui, a dreptăţii, discriminării făţişe, nesimţite, dar nu s-a mişcat un deget. Inclusiv pe vremea celor două mandate complete ale preşedintelui „liberalist” de culoare Barack Obama. Şi iată că azi, aproape din senin, chipurile în urma uciderii mai mult sau mai puţin accidentale a unui complet necunoscut şi dubios individ de culoare se deschid porţile iadului. Din coincidenţă, exact în preajma alegerilor prezidenţiale…
Tot coincidenţa face că acum câteva zile am revăzut filmul The Doors. Pentru cine nu ştie încă ce au fost formaţia The Doors şi liderul ei, Jim Morrison, îi sugerez să se intereseze de urgenţă pentru a afla răspunsul la multe întrebări despre lume, viaţă, tinereţe şi, de ce nu, moarte…
În film era creionată destul de fidel atmosfera anilor ‘60 cu mişcarea Hippy aflată atunci în plină înflorire. Memorabile sunt scenele care au fost copiate întocmai din realitatea timpului în care concertele rock din diverse state americane erau supravegheate atent chiar de pe scenă de cordoane de poliţişti vigilenţi. Uneori prea vigilenţi. Şi uite aşa, într-o seară de spectacol, tânărul şi rebelul Jim, vocalistul formaţiei, omul numărul unu al concertului, este surprins în baie de către un poliţist cu o fătucă, nefăcând mare lucru decât discutând. Nepunând prea multe întrebări şi necunoscându-l, poliţistul îl şi umflă împroşcându-i în ochi, pentru orice eventualitate, cu un spray paralizant.
Vă daţi seama ce a urmat după ce s-a aflat imediat că se făcuse o greşeală. Scandalul de pe lume. În plus, Jim, revenit la microfon, în plin concert, s-a apucat să povestească de pe scenă păţania, instigând la ură împotriva poliţiei. Evident că situaţia a scăpat de sub control, violenţele au erupt, iar concertul a fost oprit. El era deja un idol pentru fani, de aceea povestea lui a fost ca o bombă pe un sol propice, George Floyd însă era un nimeni înainte să moarte, dar după aia a devenit un Jim…
Acuma, ce să zic, e normal ce se întâmplă. Astea toate sunt posibile doar într-un stat-magician, democratic adică. În altfel de stat lucrurile ar fi fost liniştite de la prima scânteie de către forţele de ordine, armată, vezi, spre exemplu, încercările de revoltă din statul comunist chinez. Nu mai vorbesc de niciodată ştiutele revolte din Coreea de Nord. Culmea e că atunci când preşedintele Trump, pe care nu-l simpatizez defel, a ieşit cu declaraţii de „instigare” la ordine, s-a pus gaz pe foc, iar violenţele s-au accentuat. Marele nenoroc al lui Trump e că nu prea mai există mineri prin SUA, cel puţin din aceia clasici, care să fie chemaţi la ordine, că s-ar fi aranjat totul destul de repede şi în mod cât se poate de democratic… Se pare că SUA nu prea au dat drumul recent la suficiente supape pentru dezamorsarea energiilor negative sociale. Ar fi trebuit să legalizeze cel puţin marijuana în toate statele că altfel s-ar fi pus problema.
În Franţa, Anglia e o problemă sistemică. Postcolonialismul liberalizat excesiv le iese acum pe nas. Noi, românii, realizăm cu această ocazie cât de norocoşi suntem că nu am fost un imperiu cu multe colonii ca să avem probleme asemănătoare. Uf, era cat pe ce… La noi, sunt doar situaţii multiple care nu se pot concentra într-un singur punct, noi avem şi rasism, şi xenofobism, discriminări sexuale şi altele asemenea care se pierd în negură. Ura cea mai mare a noastră este faţă de sărăcie, pentru că suntem puturoşi şi nu suportăm munca, dar cum să lupţi cu asta, pe cine să baţi, pe gâtul cui să te aşezi până îl sufoci?… E frustrant.
Oricum, e mai bine aşa, că s-a revenit la filoanele majore ale rasismului şi discriminării. Era penibil deja unde se ajunsese. Existau plângeri despre tot felul de discriminări, care mai de care mai ridicole: angajaţi care nu au copii faţă de cei care au şi pot lucra de acasă, fumători în spaţii publice, bărboşi, cei cu maşini, telefoane ieftine faţă de cei cu maşini, telefoane scumpe, cei care au cunoscut măcar întâmplător pe cineva bolnav de COVID-19 sau care tuşeşte în public şi nu e primit la muncă ori în spaţii de joacă pentru copii etc.
Ca o concluzie, cu riscul de a părea un pic nebun, zic că e bine să se întâmple ceea ce se întâmplă acum. Având în vedere că nu au mai avut loc războaie mondiale de mai bine de 50 de ani şi s-au acumulat destule energii negative care trebuie scoase pe undeva, faptul că mai apare câte o pandemie din când în când sau câte un conflict local violent, e bine venit. Astea sunt precum cutremurele mici care preîntâmpină cutremurul mai mare…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
