Mahalaua lui Victor Bejan

Titlul volumului, Trecător prin două lumi, apărut la editura Junimea, aflată sub patro­najul mirificului poet şi extrem de exigentului gramatic Lucian Vasiliu, este semnificativ în acest sens. Titlul cărţii, dar şi anumite pasaje, îmi aduc, totodată, aminte, nu ştiu de ce, de poezia Rătăcitor printre stele a magistrului Ursachi: „Iar luntrea mea ce-i zic Metamor­phe/ urmează prin efluvii de stele şi sisteme/ un drum fără odihnă şi-mi pare că nu e/ un semn unde începe o viaţă sau o vreme…// Nu am lopeţi, nici cârmă, mă poartă un curent/ din centru în afară odată cu lumina/ care-a irumpt… Şi-n fiece moment/ tot alte constelaţii, şi altă albumină.//Nu duc nimic cu sine şi totuşi ca prin vis,/ o ţinere de minte, dar nu poate să fie,/ căci firea mea-i uitare… ori un tărâm promis,/ ori un cuvânt, un ostrov, numi Statornicie…“ Dintr-un astfel de spaţiu al formelor ce se întretaie între vis şi realitate se constituie şi cartea lui Victor Bejan.

Dacă la Mihai Ursachi avem de-a face cu un spaţiu stelar de esenţă onirică unde memoria se manifestă sub forma unui fluviu imens, şerpuind printre „efluvii şi sisteme“ în afara „vieţii şi a vremii“, în cazul lui Victor Bejan avem de-a face cu un spaţiu concret, banal, dar care, prin intermediul accesului la memorie, se încarcă, uneori prin acumulare de elemente, alteori prin firul relatării, de fabulos.

Pentru a-şi regăsi identitatea pierdută în transcendent, magistrul Ursachi călătoreşte în noapte pe o lighioană ciudată, ceva intermediar între un cal asemănător cu un vierme şi o femeie aflată în exerciţiul extazului şi al posesiunii carnale, simbolizând eros-ul, dar şi thanatos-ul devorator, îl poartă prin intermundii, dar şi prin mahalaua Ţicău, propulsată din realitate în cosmos, unde fratele său visează să ridice o piramidă, prezidată de „un preot cu chip de omidă“, precum şi prin dezolantele peisaje industriale năpădite de insecte sau prin apocalipticele periferii ale Iaşului, unde fierul curge asemenea unui pârâu infernal.

Posedând alte instrumente de palpare a realităţii, pentru Victor Bejan găsirea trecutului fabulos al urbei noastre e făcută printr-o simplă resuscitare a memoriei afective. Gândul şi paşii îl poartă pe străzile unui oraş străbătut de paşi şi glasuri ce ni se par cunoscute. Străzile şi clădirile Iaşului sunt îmbibate de banal, dar şi de sudoarea grea a istoriei. Unele mustesc de sânge, altele de nostalgie. Şi aceasta deoarece, aşa cum spune criticul Ioan Holban „înainte de a fi loc, Iaşul este un sentiment“, un sentiment în care sublimul şi banalitatea eternităţii se revarsă în realitate relevându-şi atât „prezenţa, cât şi absenţa“ printr-o perpetuă şi involuntară mistificare a realităţii. Nostalgia funciară, acest „păcat primordial“, oarecum tipic mentalităţii locuitorilor vechii capitale a Moldovei, bântuie ca o stafie paginile cărţii lui Victor Bejan. Pe măsura evocării, autorul devine prizonierul propriei sale lumi construite prin intermediul recursului la memorie. E vorba însă de un anumit trecut: sita prin care cerne el cenuşa amintirii e una specială, ea separă, asemenea unei maşini de treierat, grăunţele de grâu de cele de neghină, adică micile cristale de amintiri rare de restul magmei sedimentate în urne. Victor Bejan, afirmă criticul Ioan Holban, caută să descopere în trecutul său anumite simboluri ale identităţii româneşti, de aici, şi de dincolo de Prut, de unde au venit o parte din străbunii săi.

Absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi, medic în Radiologie şi Imagistică medicală la Spitalul Universitar de Pneumoftiziologie Iaşi, doctor în ştiinţe medicale, maestru în istoria artelor la Academiei de arte George Enescu, Victor Bejan priveşte realitatea din perspectiva ştiinţifică, dar şi dintr-una artistică. Personalitatea sa e un amestec de ştiinţă şi dandism în sensul pozitiv al cuvântului. Spirit epicurian, iubind prea mult viaţa, clipa de acum, pentru a se putea delecta şi cu cea trecută, Victor Bejan trece zâmbind cu înţelegere prin existenţă, degajând din roca amintirilor doar partea lor strălucitoare. Ne-am aştepta ca profesia de radiolog să-l determine să facă o crudă radiografie a epocilor pe care paşii săi le-au traversat. Apelând la mijloace ştiinţi­fice ce au tangenţă cu sociologia şi economia, dar şi în cele ce-i oferă imagistica şi artele fru­moase, nu în ultimul rând literatura, Victor Bejan optează în tomul său pentru o altă abordare. El surprinde mahalaua Păcurari, de la bariera ei, insistând pe zona situată în jurul Berăriei vechi şi a Şcolii „Pentru Poni“, unde autorul şi-a petrecut copilăria în casa confiscată de autorităţile comuniste de la bunicii şi părinţii săi, împărţindu-şi habitatul cu locatari de toate soiurile, apoi urcă până la Fundaţie, spre locul unde şoseaua Păcurari, ducând toate aluviunile ei de amintiri, punctate de tot felul de nedreptăţi şi frustrări istorice abia ghicite, se varsă în oraş.

În ciuda discreţiei de care dă dovadă Victor Bejan, aflăm că tatăl său, medicul Vlad Bejan, combatant pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cadru universitar, întemeie­torul Băilor Nicolina şi al primelor servicii de bal­neoterapie din Iaşi, autor a peste 70 de volume, şi fondator al societăţii Ginta Latină, a avut de suferit în vremea lui Dej, când a fost scos din învăţământul superior, fiind reabilitat ceva mai târziu. Mama poetului, Maria, „fiinţă delicată şi sensibilă“, biolog de profesie, i-a transmis autorului impulsul şi dragostea pentru poezie şi artele frumoase. În fine, autorul, după ce face o scurtă istorie a neamului său „mazi­lesc“, trecând în revistă aportul fiecărei generaţii (mulţi dintre ei au fost preoţi în Basarabia) la consolidarea României Mari, se ocupă şi de creionare propriu-zisă a „tarelor“ mahalalei Păcurari, realizând din umbre şi lumini, prin extindere, o adevărată frescă a societăţii ieşene din perioada postbelică. De aici aflăm foarte multe lucruri despre scapeţi, despre geamgii, lustragii, fustangii, ţambalagii, despre vatmanii, ceferiştii, hornarii, despre florăresele, spălă­toresele (evocarea lor ne trimite cu tablourile lui Grigorescu, Luchian, dar şi la pictura flaman­dă), despre nimfetele şi donjuanii imberbi ai cartierului. Una dintre cele mai pitoreşti figuri surprinse în carte e cea a unei fetiţe de 7-8 ani, „cu ochi de peruzea“, „iute ca o sfârlează“, ce cobora în timpul mersului din tramvai, dansând apoi pe trotuar şi recitând poezii, inclusiv Luceafărul, al cărei destin s-a suprapus, la un moment dat, cu trupa de balet a Operei ieşene, unde micuţa balerină a interpretat roluri jucăuşe, alături de nume ca Natalia Vronsky, Paul Robert şi Ion Rusu, pentru a deveni, printr-o întorsătură de condei a sorţii, o „cunoscută judecătoare ieşeană“ şi soţia autorului.

În carte apar şi alte personaje pitoreşti: bocitoarele, sifonarii, alături de cocoşii, caii mascaţi, pisicile şi câinii cu covrigi în coadă. Întâlnim, de asemenea în mahalaua lui Victor Bejan tot felul de Pene Corcoduşe, precum baba Maria, zisă Câra, sau mama unui celebru muzician născut în mahala, desprinsă parcă din Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale de Marquez, care îi iniţiază pe adolescenţii mai răsăriţi în tainele amorului, atrăgându-i, prin dans lasciv şi chemări tandre de sirenă, în ograda ei. Povestea aceasta nu apare în relatarea lui Victor Bejan, ea mi-a fost povestită cu mult har de poetul Valeriu Stancu, şi el un „trăitor sublim“ al mahalalei, în drum spre Bistriţa.

Spre deosebire de universul crepuscular şi crud, chiar cinic, al mahalalei lui Mihai Ursachi, surprins chiar fragmentar, în care simţim dorinţă de răzbunare pentru nedreptăţile îndurate de poet în perioada comunistă, mahalaua Păcurari descrisă pitoresc de Victor Bejan nu trezeşte în sufletul cititorului decât un sentiment de blân­deţe şi de resemnare, specific moldav. Prin mo­dul său de abordare, vetust caricatural, Ursa­chi e mai apropiat de Caragiale, Arghezi şi Urmuz, iar Victor Bejan, de Creangă şi Sadoveanu.

Trecător prin două lumi e o carte care merită citită şi continuată. Aşteptăm, prin urmare, din partea autorului un alt tom care să cuprindă fabuloasele poveşti de dragoste şi moarte ale Păcurarilor. Poveştile ascunse în zidurile vechilor clădiri căzute pradă buldozerelor epocii de aur cer a fi scoase la lumină.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist