Marele schimb columbian

În contra celor ce apărau ideea, pe atunci nouă, că limbile sunt fiinţe biologice care se nasc, trăiesc şi mor, Ferdinand de Saussure lansa, în noiembrie 1891, un argument subtil: considerată în sine, limba nu cunoaşte moarte. În cuvintele savantului elveţian, „nu există limbi-fiice şi nici limbi-mame, nu există nicăieri şi nu au existat niciodată. Există, în fiecare regiune a globului, un stadiu al limbii care se transformă pe nesimţite, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta, an după an şi secol după secol, (…), dar niciodată şi nicăieri nu s-a înregistrat naşterea sau procrearea unui idiom nou de către un idiom anterior; acest proces are loc în afara a tot ceea ce vedem, precum şi a tot ceea ce ne putem imagina, singurele date fiind condiţiile în care fiecare dintre noi vorbim limba maternă” (Scrieri de lingvistică generală, 2003, p. 154).

O istorie derulată perpetuu, întreţinută prin acţiunea legilor de continuitate şi transformare în timp, acesta este, după F. de Saussure, a fi-ul limbii. În acest univers mişcător de „morene” lingvistice aproape că nu are sens să te întrebi în ce moment anume se va fi produs o schimbare în limbă. Totuşi, lingviştii trăiesc cu entuziasm clipele în care descoperă când anume s-au produs unele transformări. Ştim, de pildă, cu exactitate ziua în care câţiva marinari europeni au aflat ce e acela un hamac: sâmbătă, 3 noiembrie, 1492, şi nu am fi cunoscut acest amănunt dacă un navigator pe nume Cristofor Columb n-ar fi avut prezenţa de spirit să noteze în jurnalul său de bord că, în acea zi, mai multe pirogi şi canoe s-au apropiat de corăbii pentru a vinde bumbac şi nişte plase de dormit, numite hamaca. Pentru lupii de mare spanioli, acest banal schimb de bunuri marca naşterea unei glorioase tradiţii care a contribuit semnificativ la succesul marilor descoperiri geografice de mai apoi, pentru că, în scurtă vreme, hamacul a devenit cel mai bun prieten al marinarului. Şi denumirea ambarcaţiunii cu care indienii au transportat marfa până la caravele a trecut din jurnalul lui Columb în limbile Europei, după 26 octombrie 1492, ziua însemnării în care apare cuvântul canoa. De altfel, don Cristóbal Colón scrie că unele canoe, făcute dintr-un singur trunchi de copac, erau atât de încăpătoare încât puteau transporta chiar şi 150 de persoane. Prin comparaţie, echipajul celor trei corăbii ajunse în Lumea Nouă nu depăşea pragul de 90 de marinari.

Marele schimb columbian deschis prin micul troc desfăşurat la 1492 între corăbierii europeni şi băştinaşii goi şi pictaţi din Indiile de Vest a presupus o ciocnire a civilizaţiilor pe care antropologia lingvistică o studiază din unghiul cuvintelor referitoare la elementele existenţei cotidiene, de la plantele şi animalele folositoare sau dăunătoare vieţii omeneşti la tehnologie, superstiţii şi ideologii. Crescuţi în litera şi spiritul Scripturii, marinarii din primul voiaj al lui Columb au aflat cu uimire că unii dintre indienii frumoşi, tineri şi cu păr lung şi aspru ca o coadă de cal adoră să mănânce un soi de târâtoare numit iguana, că într-un loc numit Caniba (în Caraibe, adică) trăiesc nişte fiinţe fioroase, canibalii, care au ochi în frunte, bot de câine şi o mare poftă de carne de om, sau că multe plante şi animale din această parte a lumii sunt atât de diferite de cele de acasă pe cât e noaptea faţă de zi. La rândul lor, indigenii trebuie să fi contemplat cu supremă mirare apariţia europenilor înarmaţi până-n dinţi cu săbii şi arme de foc, mereu curioşi să afle de unde pot face rost de aur, perle şi mirodenii. Parcă picaseră din cer aceşti albi care împărţeau cu generozitate podoabe de sticlă şi de alamă!

Aşadar, ţine minte, iubite cetitorule, că atunci când posteşti creştineşte, nevoindu-te cu terci de mălai şi cu mâncăruri evlavioase de ardei, cartofi, fasole, roşii sau dovleci, scăldate în oloi de floarea-soarelui şi potopite cu chiperi iuţi de mama focului, tu, de fapt, îţi momeşti foamea ca păgânii, americăneşte! Şi nu-i căina, sărmane postitor, pe bieţii indieni, că bucuria lor n-a fost mică atunci când au început a da de gustul merelor şi perelor, morcovilor şi guliilor, cepei şi usturoiului ori al cerealelor din făina cărora şi-au plămădit o pâine mai bună decât turtele de manioc pe care le mâncau de mii de ani!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi