Merinde duhovniceşti pentru întreg anul liturgic

Publicate anul trecut (2022) la Editura „Cuvântul Vieţii” a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, predicile sunt aşezate inspirat sub genericul „Cuvintele Domnului – comoara ascunsă în ţarină” şi sunt împărţite în două monumentale volume (în jur de 700 de pagini fiecare): „Predici la duminicile de peste an” (vol. I) şi „Predici la praznice împărăteşti şi sfinţi” (vol. II).

Autorul vede în această lucrare atât de consistentă – literalmente şi duhovniceşte vorbind – smerita împlinire a unei datorii morale: „O carte de predici înseamnă, înainte de toate, o prea mică parte din slujirea jertfelnică pe care o datorăm Mântuitorului Hristos” (op. cit., vol. I, p. 5). De altfel, aşa cum însuşi mărturiseşte, dar cum am avut şi eu ocazia, de-a lungul anilor, să constat, slujirea Cuvântului a fost şi este pentru PS Timotei Prahoveanul o preocupare de căpătâi. În cuvântul vorbit cu diferite ocazii, mai ales în predici, se simte multă căldură şi o înţelegere părintească pentru neputinţele omeneşti, dar şi o insistenţă în a îndemna şi a învăţa pe ascultător cele ce călăuzesc spre Dumnezeu, căutând întotdeauna să transmită ceva din fiorul pe care-l încearcă, ce-l ce are în inimă – dorul arzător spre deplina unire cu Hristos. În cuvântul scris – nu doar în predicile despre care facem vorbire, ci şi în cărţi sau în numeroasele texte publicate săptămânal pe diferite teme – regăsim toate calităţile vorbitorului inspirat şi devotat, caligrafiate cu un condei meşteşugit, înmuiat adesea în cerneala străvechilor slove ale limbii române.

Cele două volume de predici sunt de folos nu doar clericilor, ci şi credincioşilor, fiind accesibile şi abordând teme care preocupă pe omul de azi. Spre exemplu, reflectând la Naşterea Domnului într-o iesle săracă, întrucât nici o casă nu a primit o Mamă ce stătea să nască, PS Timotei Prahoveanul constată cu amărăciune că „indiferenţa de atunci, de la Bethleem, este remarcată tot mai des în lumea noastră: în şcoli, în instituţii, care vorbesc adeseori despre democraţie şi despre drepturile omului. Acum, oamenii au drepturi, toate drepturile, dar Dumnezeu nu mai are nici un drept asupra creaţiei Sale, asupra noastră, asupra lumii, asupra ordinii, care de multe ori este dezordine” (op. cit., vol. II, pp. 85-86).

Extrem de valoroase în aceste predici sunt – desigur, alături de numeroasele citate din Sfintele Scripturi – acele tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi menite să lumineze un anumit pasaj, să ne fie reper şi călăuză. Nu puţine sunt şi exemplele din viaţa Părinţilor contemporani, aici fiind evidente dragostea şi respectul pe care autorul le arată celor pe care a avut bucuria de a-i cunoaşte personal, cum e cazul Părintelui Cleopa de la Sihăstria.

Un alt lucru ce mi-a atras atenţia în chip deosebit a fost foarte buna cunoaştere a istoriei şi geografiei Locurilor Sfinte. Este foarte important să ai mărturia cuiva care a cunoscut în mod direct anumite realităţi şi care ne oferă o informaţie verificată, mai ales în răstimpul în care a fost Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Locurile Sfinte. De exemplu, puţină lume cunoaşte care este locul precis în care ucenicii L-au văzut pe Domnul prima dată după Înviere, „în Galileea” (Matei 26, 32): „Acest lucru s-a întâmplat foarte aproape de Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, la locul care se numea şi se mai numeşte şi astăzi Mica Galilee (în prezent, aparţine Patriarhiei Ierusalimului). Era o proprietate pe care galileenii o cumpăraseră în vremea în care nu aveau îngăduinţă din partea iudeilor să locuiască în cetate atunci când veneau la sărbătorile Templului, întrucât erau gălăgioşi şi creau conflicte cu iudeii” (op. cit., vol. I., p. 18).

Foarte valoroase (şi rare!) sunt şi predicile la momentele de prăznuire ale unor sfinţi mai puţin cunoscuţi sau popularizaţi, cum ar fi Împărăteasa Pulheria, Sava cel Sfinţit, Ignatie Teoforul sau Antonie cel Mare. De remarcat că în volumul al doilea găsim nu mai puţin de şase predici diferite ţinute cu prilejul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva – semn al evlaviei neîncetate a fostului slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, evlavie care nu a scăzut, ci chiar a sporit în anii de slujire arhierească de la Bucureşti.

Întrucât spaţiul acestei rubrici este deja depăşit – deşi ar mai fi foarte multe de spus – mai adaug doar faptul că PS Timotei Prahoveanul ne predă nu doar bucuria slujirii Cuvântului, ci ne şi responsabilizează pe noi, cei ce avem datoria de a învăţa „cu timp şi fără de timp” (II Timotei 4, 2): „Rostirile clericilor de la amvon sunt, în primul rând, o chemare sfântă, iar cel care le propovăduieşte va trebuie să le împlinească. Ele nu sunt o lecţie de orgoliu, nici dorinţa deşartă de arăta altora un drum pe care tu însuţi nu mergi” (op. cit., vol. I, p. 5). Important e, aşadar, nu cât de erudiţi suntem, cât de meşteşugit vorbim (aici ne pândeşte mereu demonul slavei deşarte!) ci, mai ales, cât din cele propovăduite punem în lucrare în viaţa noastră. Simplu, curat, în ascuns.