Minciuna politică şi fuga noastră de adevăr

Niccolo Machiavelli, în „Principele”, scria că oricine minte găseşte întotdeauna pe cineva care se lasă minţit de el. Aşa se întâmpla la începutul secolului XVI, când Machiavelli construia minuţios modelul unui principe jumătate vulpe-jumătate leu, un amestec de viclenie şi putere al cărui singur scop ar fi trebuit să fie acela de a obţine victoria şi de a menţine puterea prin toate mijloacele care i-ar fi stat la dispoziţie. Când vorbim despre politică, întotdeauna, se pare, a fost „cineva” care a fost păcălit, indiferent în ce secol ar fi trăit şi, ca să rămânem în spiritul cărţii lui Machiavelli, şi azi, ca şi atunci, scopul politicianului a scuzat şi scuză mijloacele.

În timpul nostru, când avem atât de multe informaţii şi surse de unde le putem obţine şi vorbim de robotizare şi turism pe Marte, „principele” care minte pentru a-şi câştiga tronul nu ar trebui să mai găsească „pe cineva” care să se lase minţit. Astăzi, când secretele cele mai ascunse ies cu atâta uşurinţă la iveală, ar trebui să nu mai dăm credit celor care se folosesc de minciună pentru a le acorda votul şi încrederea. Şi, totuşi, nu se întâmplă asta. Oare politicienii sunt acum mai abili în arta manipulării şi minciunii decât cei din alte secole? Sau societatea s-a degradat treptat, sub povara nevoilor, spre o naivitate sau o perversitate pe care oamenii de acum peste cinci sute de ani nici nu şi-o puteau imagina? Ori, poate, politicianul modern a fost înlocuit, de-a lungul anilor, cu însăşi vulpiţa din interioritatea sa, astăzi, o reminiscenţă a vulpii machiavelice, una mai preocupată de găini şi găinării decât de bunăstarea societăţii şi succesul politic?

Nu riscăm în a spune aici că politicienii ar fi vulpiţe. Sunt, fie vorba între noi, dar nu toţi. Unii care au spus mereu adevărul au avut parte de represalii din partea altor politicieni şi au fost supuşi, pe nedrept, oprobiului public. Ceea ce spunem este că, astăzi, exercitarea politicii cere o integritate etică pentru care mulţi „profesionişti” ai afacerilor publice şi ai altor politici cu care defilează nu sunt pregătiţi. Pentru că, la drept vorbind, nici societatea nu e pregătită, – dacă politicienii au nevoie de integritate etică, noi, cei guvernaţi, avem nevoie de aceeaşi integritate. Ştim că politicienii (sau, corect, unii politicieni) ne induc în eroare şi totuşi îi tratăm cu blândeţe. Atât de mult, încât unele formaţiuni politice au încorporat minciuna în strategia lor de comunicare politică, conştiente că minciuna nu schimbă votul şi chiar poate îmbunătăţi rezultatele electorale.

Atunci când vine vorba de preferinţele politice, raţiunea are puţină influenţă asupra deciziilor noastre. Emoţiile şi temerile au o prevalenţă mai mare asupra deciziei de a alege un politician sau a adera la o anumită doctrină, iar apelul la emoţii este tocmai una dintre principalele caracteristici ale conţinutului fals, potrivit experţilor. Dacă discursul unui om politic ne confirmă convingerile şi temerile, apare ceea ce numim în psihologie părtinirea de confirmare. Mai pe înţelesul tuturor, oamenii au tendinţa de a căuta informaţiile care confirmă aşteptările lor, nu cele care confirmă realitatea. Fact-checking-ul cu date statistice care vin să ne contrazică, spunându-ne că ceea ce gândim sau citim nu este adevărat, este, în cea mai mare parte, inutil. Aşa se explică de ce partidele şi oamenii politici fac, adeseori, apel la emoţii şi ignoră raţiunea electoratului, oferind, de cele mai multe ori, soluţii imposibil de aplicat. Eşti tentat să susţii cu toată convingerea politicianul care declară că luptă împotriva corupţiei, a sărăciei, a birocraţiei, decât pe cel care, apelând la informaţii clare, va declara cu sinceritate electoratului că este o utopie să crezi că poţi radia, într-un mandat, corupţia, birocraţia şi sărăcia. Să ne amintim ce promiţător ne-a gâdilat urechile, în campania prezidenţială, proiectul România educată. Vedem, însă, rezultatele: interes minim din partea guvernanţilor pentru educaţie, şcoli cu latrinele în curte ca în anii 50, iar abandonul şcolar este absolut îngrijorător.

Mint, oare, unii politicieni atât de mult sau nouă ne place minciuna şi o cerem din partea lor cu orice preţ? La prima vedere, s-ar părea că principalul scop al politicianului nu este să spună adevărul sau să mintă, ci să recruteze votanţi cu orice preţ, adaptându-şi punctul de vedere la împrejurarea care este cea mai îndreptată spre scopul său final. Politicienii oferă în discursuri exact ceea ce solicită societatea. Societatea vrea lapte şi miere, politicianul va promite lapte şi miere. Se vrea autostradă, va promite, dacă asta se cere, autostradă. În acest sens, în societatea modernă, modul de a face politică e simplu: promiţi şi câştigi. Astfel, afirmaţia lui Niccolo Machiavelli că orice mincinos are nevoie de cineva care se lasă minţit, e un răspuns la întrebarea noastră.

Arta minciunii şi înşelăciunii e perenă în politică, fiind folosită şi dezbătută de-a lungul istoriei şi în epoca contemporană. E valabilă peste tot pe glob, nu doar în politica românească. În acest timp, al discursurilor amăgitoare, în fiecare zi avem mai puţine drepturi, câştigăm mai puţin, sănătatea şi educaţia sunt deficitare, nimeni nu ştie sigur cum va trăi anul viitor. Dar, în schimb, avem protectori, mulţi protectori, care garantează „statul de drept”, iar unii „salvează ţărişoara”, ca să parafrazăm un celebru politruc. Şi, pe deasupra a tot ce s-a spus, suntem asiguraţi că aceasta este ceea ce noi avem nevoie, – de aceste persoane, unele atinse vizibil de megalomanie şi narcisism, şi care ne asigură, pe toate căile, că, între două drumuri, vor reclădi, începând de la groapă, instituţii, doctrine şi societăţi, clădite deja de alţii, ceea ce pare convenabil şi liniştitor pentru noi toţi.

Cel mai îngrijorător lucru nu este faptul de a trăi înşelat. Cel mai rău dintre toate este că suntem înşelaţi în lucruri foarte serioase, cele care privesc viitorul nostru şi al copiilor noştri, iar noi pactizăm cu minciuna, pentru că realitatea nu ne oferă alte soluţii pe termen scurt. Tolerăm minciunile politicienilor pentru că gradul nostru de aşteptare pentru a acoperi lipsurile de către ei este uriaş. Şi, drept consecinţă a naivităţii noastre, adeseori auzim, când lucrurile merg prost, că ne merităm din plin guvernul sau politicienii sau partidele care ne conduc.

Înţelegerea comunicării politice ne extinde înţelegerea modului în care minciuna şi înşelăciunea au devenit esenţiale pentru exercitarea puterii, chiar şi în cadrul democraţiilor liberale contemporane. Astăzi, resurse enorme sunt dedicate modelării mediului informaţional, iar comunicarea politică foloseşte frecvent în discurs minciuna, omisiunea, denaturarea şi infatuarea. Care sunt consecinţele asupra sănătăţii democraţiei se va vedea în timp. Şi toate acestea pentru că, aşa cum spunea Nietzsche, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile.

Cristina Danilov este psiholog