Minimul de certitudini

miercuri, 05 iunie 2019, 01:50
1 MIN
 Minimul de certitudini

Omul s-a construit pe sine de-a lungul veacurilor. Pentru asta a avut nevoie de un minim de certitudini, de rezultate ale propriei gândiri sau ale gândirii colective. Astăzi pare că lumea şi-a ieşit din ţâţâni, are loc o completă dezorientare, produsă de completa răsturnare a valorilor ce păreau la un moment dat imuabile. Oare ne-am pierdut unitatea de măsură cu care să judecăm noile date ale realităţii pentru a le putea integra?

Să ne întoarcem la cele vechi pentru ca omul să regăsească înţelesurile, certitudinile omenirii, ca să nu se mai simtă gol şi singur sau crispat, obsedat de instincte. Unde mai putem găsi omul cu figura beată de fericirea ţintei pe care o vede în faţă?

Una din soluţii. În cele trei ispite cu care "ispititorul" îl încearcă pe Iisus în pustie se află înţelesul întregii omeniri. Nu întâmplător episodul este aşezat la sinoptici chiar înaintea faptelor Mântuitorului, ca un fel de explicaţie a acestora, o "punere în abis" ar spune postmoderniştii.

După ce a postit "patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi", Iisus este ispitit de diavol: "ca pietrele acestea să se facă pâini". Iisus refuză, căci viaţa nu înseamnă numai adunare de haine sau de mobile, de "pâini" generic spus. Abundenţa materială nu-ţi asigură decât o fericire efemeră. Iar omenirea a intrat pe această cale a bunăstării fără nimic altceva, a supraabundenţei pentru nimic, a fericirii placide şi triviale.

A doua ispită a diavolului apare la Luca (4, 6) foarte clar: "Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc". Aşadar, "stăpânirea", lumea politică este a diavolului, aceea pe care Hristos o refuză a doua oară. Ce înseamnă dictaturile, demnocraţiile, -ismele în genere? Ce înseamnă curentele populare care propagă exaltarea şi frenezia sau idei înguste precum "corectitudinea politică"? Toate sunt minciuni adunate în minţile oamenilor, iluzii în care gloata crede şi va crede în continuare. Din păcate, oamenii nu se pot desprinde de această zodie rea a politicii.

A treia ispită a diavolului în muntele Carantaniei (Luca) spune că, ducându-l pe "aripa templului" din Ierusalim, satana l-a ispitit pe Hristos să se arunce jos şi să nu păţească nimic. Cu alte cuvinte, să facă un miracol. Iisus refuză şi de data aceasta. Miracolele de tot felul sunt un apanaj al vremurilor noastre. Omenirea este ahtiată după miracole: yoghini, tămăduitori de tot felul, loto, lucruri venite din nimic susţinute de o întreagă industrie cinematografică, de pildă. Sperăm şi credem în miracole, precum muştele închise între două geamuri.

Viaţa nu înseamnă numai "pâine", nici "stăpânire", nici miracole. Eliberarea omului autentic nu va putea apărea decât atunci când va fi depăşită ideea de "putere". Orice putere poartă în ea, spune Nikolai Berdiaev, pe faţă sau în mod voalat, o otravă. Haosul interior al omului "puternic", înarmat cu idei în defavoarea celorlalţi oameni, nu duce decât la distrugere lăuntrică. Iar haosul continuu al autoafirmării popoarelor generează războaiele.

Astăzi omenirea vizează din nou la unitatea popoarelor. Un vis şi nimic mai mult! Însă oamenii? Unde sunt oamenii? Zbuciumul gândirii este lăsat de oameni pe umerii altora, fiindcă aceasta este, de fapt, condiţia "fericirii" lor. Omul îşi asigură propria linişte volatilă pe indiferenţa faţă de ceilalţi. Pentru această "linişte", fără valuri sufleteşti, omul se ataşează de orice, se aserveşte, se prostituează chiar. Este înclinat permanent să se ataşeze de un Cezar, fără să se intereseze de celălalt, de aproape. Şi totul în schimbul acelei siguranţe menite să-i redea liniştea şi să-i servească drept scuză a vieţii lui. Interesul exagerat pentru om, manifestat de stat, este şi mai rău. Atunci aservirea omului capătă dimensiuni înfricoşătoare.

Împărăţia Spiritului nu poate fi cuprinsă în Împărăţia Cezarului. Creşterea curentelor aşa-zis populare, eroarea tragică a progresului, tragică pentru că eludează tragicul din om, prosperitatea absurdă şi animalică te duc cu gândul la instinctul animalului care se agaţă de orice care i-ar putea da ideea unei certitudini. În momentul în care toate elementele materiale vin să răstoarne minimul de certitudini, cu ajutorul cărora omul şi-a creat viaţa, ce va fi? Ne agăţăm de orice idee, ne azvârlim în braţele oricui pentru a căpăta acel minim de certitudini?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Comentarii