Miracolul Unirii

„Oricât nu s-ar scrie despre Marea Unire din 1918, spunea un istoric basarabean, oricâte dovezi şi argumente nu s-ar aduce în favoarea unor legităţi, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare n-o să spulbere senzaţia de miracol.”

Într-adevăr, unirea Basarabiei cu România, dar şi realizarea Marii Uniri, dacă facem o scurtă introspecţie istorică, s-a aflat sub zodia miracolului.

Anul 1918 a fost fast pentru destinul României. Dirijat parcă de o baghetă nevăzută, tot haosul creat înainte şi după intrarea României în marea conflagraţie s-a coagulat, căpătând o neaşteptată coerenţă.

Să facem însă o fragmentară trecere în revistă a situaţiei de-atunci, insistând asupra unor lucruri mai puţin cunoscute publicului larg.

Ca urmare a înfrângerilor suferite pe front, cu capitala mutată la Iaşi şi teritoriul ciuntit, redus aproape la dimensiunea Moldovei de odinioară, în anul 1917, dar şi mai târziu, România se afla pe marginea prăpastiei, punându-şi problema supravieţuirii ca stat, nicidecum cea a unirii. În acest sens, sunt revelatoare o serie de demersuri diplomatice purtate de emisarii Coroanei cu autorităţile ruseşti în vederea unei eventuale refugieri a guvernului şi Casei Regale la Poltava sau la Herson, în Crimeea, aceasta în cazul în care Germania şi aliaţii săi ar fi ocupat şi restul teritoriului. Teama de un dezastru iminent a împins Casa Regală să facă aceste tatonări. Dacă ele ar fi fost duse la bun sfârşit, soarta Hohenzollernilor nu s-ar fi deosebit prea mult de cea a Romanovilor. Destinul ne-a ferit de acest dezastru. România şi-a sacrificat doar tezaurul care a fost trimis, în două tranşe, la Moscova, nu şi corona.

Tatonările privind mutarea guvernului şi Casei Regale, pesemne, au fost iniţiate încă în timpul când pe tronul Rusiei se afla ţarul Nicolae al II-lea, fiind continuate şi în perioada instaurării guvernului provizoriu în Rusia, cu câteva luni înainte de cucerirea puterii de către bolşevici.

Cu privire la acest fapt, pot exista mai multe explicaţii. Prima dintre ele ar fi fost aceea legată de faptul că tulburările din Rusia erau privite ca un accident istoric. Nimeni nu bănuia că soarta imperiului fusese deja pecetluită. Germania urmărea însă cu atenţie evenimentele ce se derulau la Petrograd. Finanţat de către băncile cu capital german, Lenin avea misiunea să preia puterea şi să scoată Rusia din război. Ceea ce, de altfel, a şi făcut. După preluarea puterii în Rusia, bolşevicii au semnat Tratatul de pace de la Brest-Litovsk (tratative începute pe 22 decembrie 1917 şi încheiate pe 3 martie 1918) în urma căruia Rusia a ieşit din conflagraţie. Drept urmare, România s-a trezit încercuită de Puterile Centrale, neavând altă opţiune decât să iasă la rându-i din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale tratatului de la Bucureşti. Tratatul (neratificat de regele Ferdinand) prevedea, printre altele, demobilizarea armatei, cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, mari concesii economice acordate în special capitalului german (România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăţi petroliere; şantierele navale intrau în stăpânirea statului german; într-un cuvânt un adevărat jaf, ale cărui ecouri, paradoxal, le-am simţit după Revoluţia din 89), precum şi schimbarea dinastiei. Prin urmare, autorităţile româneşti având acces la informaţiile privind intenţiile Puterilor Centrale au avut toate motivele să încerce să găsească în 1917 o soluţie extremă pentru ieşirea din impas, în cazul înfrângerii finale. De ce s-au gândit la Rusia, nu ştim. Erau aliaţi. Dar ce fel de aliaţi? Rusia era în degringoladă. Ţarul fusese detronat. Imperiul era cuprins de haos, armata în derivă. Opţiunea pentru Rusia era greşită. Aceasta ne-o dovedeşte şi soarta tezaurului românesc ce a fost transferat la Moscova şi apoi confiscat de bolşevici.

În fine, nu are rost să răscolim mai mult praful vremurilor aşezat peste documentele şi demersurile făcute de emisarii Coroanei. Poate că e mai bine ca el să zacă acolo, acoperind nişte adevăruri dureroase. Oricum, păcatele de atunci alte unora sau altora au fost spălate mai târziu prin prestaţia reprezentanţilor României, inclusiv ai Coroanei, în special a reginei Maria, făcute la cancelariile occidentale, dar şi la conferinţele şi tratele de pace ce au dus la configurarea graniţelor unei noi Europe.

Dar să revenim la ideea noastră: la începutul lui 1918, atât România, cât Republica Democrată Moldovenească (în mare, fosta Basarabie), înfiinţată în urmă destrămării Imperiului ţarist se găseau într-o situaţie extrem de dificilă. Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine abia construite, scăpate din frâu, revendicative, şi a unei Rusii sovietice care visa să instaureze puterea proletară şi în alte colţuri alte lumii, inclusiv în Germania. Şansele reîntregirii erau minime. Nimic nu prevestea Marea Unire. Şi nici unirea Basarabiei cu România.

”Nici până astăzi nimeni nu poate explica în întregime – afirmă un alt istoric de dincolo de Prut – de ce Chişinăul şi de ce anume Basarabia au dat tonul nesperatului act al unirii. Cauzele sunt multiple şi explicaţii există, dar sunt momente peste care trecem prea uşor fără să subliniem nişte accente principiale. Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate se poate forma un flux politic puternic şi bine orientat.” Un rol important l-au jucat însă şi presiunile externe, chiar şi cele negative, venite din Răsărit. Probabil că teama ca Revoluţiile bolşevice să nu se extindă în Europa, au făcut ca marile cancelarii să accepte unirea Basarabiei cu România.

Referitor la presiunile care s-au făcut atunci de către vecinii noştri de la Răsărit rămâne revelatoare Telegrama primului ministru al Ucrainei sovietice, V. Golobovici, adresată guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român în timpul Conferinţei de pace de la Bucureşti, adusă în actualitate prin publicarea recentului album "Basarabia în actul Marii Unirii de la 1918", apărut la Ed. Ştiinţa din Chişinău, alături de alte documente şi imagini grăitoare pentru situaţia de atunci.

Iată cum sună telegrama lui Golugovici: „Prin prezenta am onoare să vă aduc la cunoştinţă că Consiliul Miniştrilor Republicii Poporane Ucrainene găseşte necesar să informeze guvernul imperial german asupra următoarelor: Guvernul ucrainean este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, şi anume de Basarabia. Cu toate că regiunile locuite de două popoare dominante, acel ucrainean şi cel moldovenesc, se perindează reciproc, nu încape nici o îndoială că în partea de nord a teritoriului Basarabiei ucrainenii constituie majoritatea absolută a populaţiei, iar în cea de sud (între Gurile Dunării şi Nistrului şi Litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă. Astfel că Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic (s.n.), formează o unitate indivizibilă cu teritoriului Ucrainei”. Telegrama primului ministru ucrainean e ca un cuţit înfipt în spatele guvernului român aflat în tratative de pace cu Puterile Centrale. E şi un cuţit înfipt în spatele Republicii Democrate Moldoveneşti, ce s-a constituit pe teritoriul Basarabiei după izbucnirea revoluţiei bolşevice. Problemele de atunci, în mare, au rămas valabile şi azi.

În final Golubovici scrie: „Întrucât o bună parte din teritoriul Basarabiei este ocupat de armatele române, obiectul tratativelor la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, Guvernul Republicii Poporane Ucrainene consideră că discuţia asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei poate avea loc numai cu participarea şi consimţământul reprezentanţilor guvernului ucrainean”. Reprezentanţii Puterilor Centrale nu au ţinut cont de pretenţiei guvernului Golubovici şi au dat câştig de cauză României. În luarea deciziei, a cântărit probabil şi intervenţia lui Constantin Stere care a cerut, printre altele, Puterilor Centrale „să se milostivească a întări ele drapelul României pe zidurile Chişinăului”.

Trebuie să menţionăm aici şi faptul că nu întâmplător armata română se afla în Basarabia. Ea fusese chemată la solicitarea unor fruntaşi ai Sfatului ţării adresată în decembrie 1917 guvernului României, dar şi ambasadorilor Alianţei, pentru a scăpa Basarabia de haosul creat de bolşevici. Armata, renăscută la scurt timp după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, şi-a făcut datoria şi ordinea a fost instaurată la scurt timp după intrarea ei în Chişinău. Astfel a început miracolul ce a dus la Marea Unire.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist