Mircea însuşi…

Nu de-alde noi, filologi nevrednici, de canon cronicăresc, ci mai tineri confraţi, la munci şi zile dedaţi, căutându-i şi întraripându-i scrierile din cei 14 luştri, dimpreună cu alţi venerabili iluştri, au cuvântat scriptic (unii şi oral) In honorem Mircea Ciubotaru. Că despre dumnealui este vorba. Ro/bustul său bibliografic intimidează şi sfidează oarecari preţăluiri după ureche, opul şi omul situându-se într-o auctorialitate greu de atins. Şi cu toate astea îşi pliază cercetarea la, de avengură, "proiecte de trecut", acceptându-i, chiar stimulându-i şi pe alţii să se re/plieze demersurilor sale. Săritor la nevoie – îi datorăm atragerea, între rândurile noastre, a unor de ispravă cronicari (Mihaela Grădinariu, Ioan Milică, şi-a încă altora) – devine încăpăţânat ca un catâr, mai ales când şi dacă încerci a-l abate cu ispita (publicistică) de la trebi. Că mi-au trebuit vreo trei ani de hărţuială, ca să-l determin a susţine o rubrică permanentă în "Cronica veche". Publicistica, fie ea elevat-culturală, nu intra în proiectul dumnealui, prospecta şi exploata alte zăcăminte, alte mistere de trai, grai şi suflet românesc, care nu suportau amânare. Iar când printre nouri s-a fost deschis o poartă, au început a se desluşi, sub acribios-alerta (şi ardenta) sa pană (computerizată), Misterele onomastice ale Iaşilor, una dintre cele mai aşteptate, citite, lăudate şi… controversate rubrici ale "Cronicii vechi". S-au adunat, sub acest tituluş (cu trimitere ironic-literară la mari "mistere" metropolitane), 56 de texte (şi pretexte), numărul celor insinuate desenului din covor fiind poate dublu, prin contaminantă învecinare. Cititorii – inclusiv cei ai ZDI – habar n-au ce comoară pierd, dacă nu-i citesc serialul din CRV! Am tras cu ochiul, acum, la Misterul dintâi (apărut în CRV, cu exact 5 ani în urmă, în iunie 2014)), unde (firesc) cercetaşul filologic re/pune pe rol dosarul pronunţiei/scrierii numelui urbei pe care o locuim, pledoaria sa, riguros documentată, fiind pentru Iaşi, Iaşul, Iaşilor, nu altcum. Cum gura lumii-i slobodă,/ ca vodă prin lobodă, rămâne doar speranţa că variaţiunile pe aceeaşi temă – şi pe multe altele – (se) vor diminua, şi ca efect al grămăticului asupra stereotipului de vorbire, de scriere, de in/confortabilă asumare a, deopotrivă, istoriei şi misterelor urbei de pe cele şapte coline.Şi încă o speranţă, pentru cei cărora, din varii motive, le-a scăpat (printre degete) vreun episod: la încheierea ediţiei vechi/neocronice, toate aceste Mistere… adunate fi-vor într-o carte, ce se anunţă, de la Bahlui mai departe, adevărat best-sellers.  

…Am mai spus-o: cel mai bun (şi mascat!) prilej de-a scrie despre tine însuţi este atunci când scrii despre un altcineva. În fapt, într-un astfel de eseu, te răsfrângi, te compari şi te separi de un celălalt pe care ai dori, sau n-ai dori a fi fost. Recenzezi (c)aria curriculară, (re)vezi anii când aţi staţionat în aceeaşi gară, v-aţi nutrit din aceleaşi resurse (cu Mircea Ciubotaru am fost coleg de filologică la facultate), spre a o lua apoi, fiecare, pe căi oarecum paralele şi inegale. Afli că aţi debutat în cam acelaşi timp şi, sigur, în aceeaşi revistă ("Cronica"). Toţi de la Râm ne tragem, dar el s-a retras în ţinutul natal (Vultureşti, Negreşti-Vaslui), boicotând, vreme de două decenii, academica făuritoare de Dicţionare de limbă & literatură română, însă defrişând şi iscând (vorba, oleacă întoarsă, a Argheziului) "frumuseţi şi preţuri noi/ din bube, mucigaiuri şi noroi". Din, altfel zis, cuvinte ce păreau a-şi fi trăit traiul, mâncat mălaiul. Ticsite în cărţi de greutate (la propriu, unele), locuri (şi nu locaţii), nume, prenume şi cutume de renume, ori uitate de lume, (t)resar la o nouă, fie şi scurtă, viaţă, cum roua nopţii spre dimineaţă. Cam prea liric(oid) spus, de mine, aici şi acum, asta doar ca să-mi explic cum reuşeşte exegetul şi exigentul Mircea să fertilizeze şi revigoreze câmpuri aride, când nu insipide, unele chiar fetide. Musai că prin talanţii biciuiţi de-o fără de ostoi lucrare. Ex/cursul metodei îşi urmăreşte "victima" de la izvoare până la re/vărsare, uneori până-n pânzele albe. Veleitarii îs, îndeobşe, "daţi pe râzătoare" (ar zice Luca Piţu), dar experţii, profii, academicii gonflaţi sunt dezumflaţi sine ira et studio (şi fără complexe) când şi dacă îşi etalează suficienţa. Am urmărit, chiar găzduit (cu groază!) astfel de execuţii şi-n stră/buna, şi-n noua/veche Cronică. De-asta zic că mai bine-i să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala, şi să nu-ţi fie scofala mai dihai ca fala.  

De urat am mai ura, dar… Tatonându-l, mai zilele trecute, ce şi cum îi/ar fi cu sărbă(u)torirea celor 75 de ani mirceaciubotar(i), dumnealui m-a dezamorsat (fără a mă şi dezamăgi) cam aşa: încă de la 30 de ani am spus stop! unor astfel de… excese aniversare. Dacă unele s-au mai ţinut – cum cea la care ai fost şi tu parte – le-au provocat/promovat alţii, nu eu…

E/poate fi acesta, încă un mister de dezlegat – de-o binevoi Mircea însuşi… Însă şi mai tentantă ar fi decodarea misterului longevităţii trunchiului ciubotaresc, din care i-a sărit şi lui ţandăra: tatăl său, unchi şi mătuşi, care mai de care s-au vrednicit spre vârste centenare. Iar mama, dulcea mamă, a vieţuit 102 ani şi 5 luni – până-n tocmai trecutul mai. "Când rozele-nfloresc"…    

Nicolae Turtureanu este director al revistei "Cronica veche", poet şi eseist