Mitropolitul Cărţii (I)

Scriam în urmă cu zece ani: „Luni, 31 ianuarie 2011, Bartolomeu, Mitropolitul Clujului «şi-a început călătoria în veşnicie», după cum, poetic, ne informează un comunicat de presă al aşezământului religios ortodox transilvan. Este, cred, cea mai lapidară şi expresivă piatră de mormânt ce i se putea pune (deasupra pământului reavăn de la Mănăstirea Nicula) cărturarului respectat, ierarhului iubit şi temutului ostaş al lui Hristos care a fost Valeriu Anania.

Nu cred că în corul de jale şi omagii postume (pigmentate, ce-i drept şi de omeneşti răutăţi ale detractorilor, precum şi de nepotrivite acum acuze şi imputări) ar mai avea vreun rost încă o voce. Nu voi cădea în păcatul discursurilor encomiastice fade şi ipocrite – cu atât mai mult cu cât căutătura severă a mitropolitului se mai simte încă, irizată, în spaţiul public -, ci voi încerca o evocare personală, mai potrivită cred cu un moment de despărţire.

Nu l-am cunoscut pe Valeriu Anania, deşi a fost, în deceniul al nouălea, destul de des la Iaşi, la Casa Pogor. Am aflat despre el atunci, întâmplător, de la un prieten preot iubitor de cultură, poet şi cărturar, din oraşul transilvan al socrilor mei unde ne petreceam vacanţele. Părintele Ioan Petraş, discipol al monahului Bartolomeu, este cel care mi-a pus atunci în braţe un teanc din numerele buletinului Mitropoliei Olteniei în care apăruseră, în serial, o serie de naraţiuni stranii, surprinzător de bine stăpânite literar, despre schiturile de pe Valea Oltului. Şi astăzi consider aceste povestiri ale «peregrinului Apter» nu numai drept o reuşită de vârf a scriitorului, dar, mai important cred, drept probe de rafinament hermeneutic şi de întreţesere subtilă a unor teme profunde de meditaţie creştină cu sclipiri interpretative ale artei icoanei de adâncimea şi intuiţia celor făcute celebre de Pavel Florenski. Am rămas siderat citindu-le şi înţelegând brusc, tangenţial, iluminat, cam la ce se referă acel mecanism dincolo de cuvinte pe care textele sacre l-au denumit calea Damascului. Nu am trăit, desigur, o experienţă transfiguratoare în plan religios, fiind eu atunci mult prea nepregătit pentru o asemenea întâlnire, dar am simţit totuşi străluminând difuz, sub ţesătura meşteşugită a textului literar, acel ceva despre care Sfântul Augustin spunea că există în noi «mai adânc decât noi înşine».

Nu cred că voi comite o împietate amintind aici cu precădere despre destinul literar al lui Valeriu Anania, cel care a învăţat, de la Arghezi, meşteşugul de a lăsa cuvintele să dospească în tainiţele minţii până când inima le va scoate la iveală prin mărturisirea scrisă, maturate, zemoase, pline de sens, mirosind a lemn preţios şi strălucind molcom în noapte. Opera sa literară, vastă, neomenească, greu de cuprins (în închisoare a memorat zeci de mii de versuri compuse de el din care a alcătuit apoi, în libertate, un poem dramatic cu totul singular şi atipic în literatura noastră) îi era foarte dragă, era atent la semnalările critice, o simţea cumva ca o prelungire organică a propriei fiinţe. Ca om care şi-a dedicat o parte esenţială a existenţei cărţilor, fie ele sacre, incunabule, profane sau de literatură, mitropolitul Bartolomeu are tot dreptul, ca un neistovit şi încă neegalat tălmăcitor al Bibliei, să stea drept astăzi, la judecata dumnezeiască, sub semnul fast al Cărţii. Sub semnul lui to biblon.

Restul, o viaţă tulburată de nouă decenii, de la Frăţiile de Cruce la misionarismul în Statele Unite, de la tihna bibliotecii patriarhale la neodihna dureroasă a Aiudului, de la zarcă în Hawai, de la iubirea şi ocrotirea patriarhului Iustinian Marina la înfruntarea tăcută cu patriarhul Iustin Moisescu, cel care executând ordinele Securităţii îl arestează la domiciliu împiedicându-l să se reîntoarcă în SUA, de la reveriile literare ale «pensionarului» de la Văratec din anii optzeci la activismul ortodox al mitropolitului luptător de după Revoluţie, toate, toate sunt acum cenuşă şi scrum. Adică istorie. Dumnezeu să-l odihnească, că mult ne va mai lipsi! Noroc că ne vor ţine de urât cărţile sale.” (Continuarea în ediţia din 10 februarie a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor