Nopţi vibrante în Oancea

După această introducere melancolică, cititorii mei inteligenţi se aşteptă să spun câteva lucruri bine simţite despre răgetele stenice care se auzeau zilele trecute de la Palatul Culturii unde, drăgăliţă Doamne, am intrat şi noi în rândul lumii ţopăind cimpanzeic pe hârâiala globalistă a celui mai important cântăreţ la stick din lume. O spun fără ocolişuri: cu excepţia faptului că a fost integral plătită din bani publici şi că, de regulă, astfel de show-uri se fac în afara oraşului, halimaua de trei zile de la Palat nu m-a deranjat. Există un public care se distrează la aceste concerte şi e foarte bine că autorităţile locale le organizează. Faptul că eu nu mă duc şi că, în general, am alte gusturi muzicale nu are absolut nicio importanţă. E weekend, final de vacanţă, iar cine e stresat de zgomot închide geamul sau se plânge pe social media. Altele sunt zgomotele oraşului care mă intrigă pe mine.

În primul rând, e o continuă chiuitură de sirene. Poliţie, Salvare, SMURD, ISU, Pompieri, Armată, belferi în maşini negre escortate, în fine, toţi cei care îşi permit, legal sau nu, aceste şuierători demente de avertizare creează, zi şi noapte, o ţesătură sonoră vezicantă de zici că eşti la New York. E drept, eu stau lângă două spitale importante (cel de copii şi Neurochirurgia!) unde se presupune că vin salvări din toate judeţele Moldovei. Accept, resemnat desigur, această realitate. Poate însă îmi explică cineva şi mie de ce aceste sirene, presupuse a anunţa urgenţa şi prioritatea în trafic, rag la 4 dimineaţa când, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, nu e nimeni în trafic. Am numărat într-o dimineaţă şase astfel de lungi intervale ţiuite (pentru că eu le aud, când e linişte, pe tot traseul din Păcurari până aici, în Tătăraşi!) între 5 şi 5.45 dimineaţa. Este, evident, o aroganţă şi o neruşinare a şoferilor care îşi bat joc de cei care dorm la acea oră. Apoi, trenul de noapte de la Bucureşti care ajunge dimineaţa, urlă încontinuu din sirene, şi azi ca şi ieri, pe tot parcursul dintre gara Nicolina şi Gara de Nord, semnalizând satisfacţia mecanicului de locomotivă că, iată, a mai ajuns încă o dată la timp, la ora 5.55. În rest, faţă de realitatea de acum mai bine de un deceniu stăm mult mai bine aşa încât se cuvine să fim răbdători şi recunoscători Celui de Sus. Iată ce scriam acum zece ani:

„De o bucată de vreme mă trezesc derutat dimineaţa la ora şapte. E prea multă linişte. Trosnelile infernale ale celor care iau gunoiul nu se aud decât pe la ora zece, când maşinile Salubris pot cu adevărat să încurce eficient circulaţia din oraş, iar hămăiala dodecafonică a haitelor de câini vagabonzi, care pigmentează inconfundabil nopţile din Tătăraşi, a amuţit vremelnic, toropită de soare. De ce e aşa de multă linişte?

În anii din urmă, ehe!, dimineţile de vară erau întruchiparea vibrantă a Infernului lui Dante astfel încât ceasul deşteptător devenea o inutilitate sclifosită. De la trăsnetul sfredelitor al pietrişului coborât printr-un tobogan de tablă de pe terasa blocului de vizavi, transformată de un antreprenor şmecher în prima mansardă din Oancea (unde eu nu m-aş muta nici gratis, după ce am văzut cum a fost construită!), la tradiţionalele hârâieli ale camioanelor de marfă, urmate de vreo jumătate de oră de pocnete metalice asezonate cu înjurături, îndemnuri smucite şi răgete ale unor primate care nu şi-au interiorizat încă limbajul, pot spune, cu mâna pe inimă (şi palmele pe urechi), că, în ultimul deceniu, nimic din suferinţele auditive ale reparaţiilor de vară nu mi-a fost străin. Bâzâielile infernale de rotopercutoare, pocnete de schele, moloz aruncat «în ploaie», huruit de rabă, trăsnete metalice şi inubliabilele îndemnuri, comentarii şi înjurături răcnite de armatele de ţopârlani analfabeţi din construcţii mi-au acompaniat, vesel, dimineţile de vacanţă din ultimii opt-zece ani. Interesant este că metabolismul uvrierului român e foarte gingaş, el debutând cu o criză de epilepsie în care simulează agitaţia de la prima oră a dimineţii pentru ca apoi, îmblânzit, să se retragă moleşit la umbră cu biberonul cu bere la îndemână, până la ora 14.30 când e lovit de o altă frenezie zgomotoasă până pe la 16.30 când, sindicalist erect, descoperă că nesupunerea civică în faţa «lu dom injiner» sau, după caz, a «şăfului» poate începe prin mârâieli, bolboroseli şi blesteme strecurate printre dinţi, pregătind plecarea indignată, «după zece ore de muncă», de la ora 16.55.

Nu aş vrea să creadă cineva, citind rândurile de mai sus, că îi desconsider pe amărâţii descrişi oarecum acid aici, răpănoşi alcoolici, de cele mai multe ori angajaţi fără acte, plătiţi cu ţârâita sau ţepuiţi de antreprenorii improvizaţi ai lucrărilor de vară. Vina nu e, desigur, a lor. Cei destoinici, care pleacă în străinătate, arată, sub conducerea unor manageri profesionişti din ţări normale, cu legi care chiar se respectă, că mitul muncitorului român leneş este complet inconsistent. Atunci când lucrează pe bani adevăraţi şi cu o legislaţie şi o organizare a muncii civilizate, muncitorii români pot fi serioşi şi aplicaţi. Ei, «căpşunarii» – cum nedrept sunt ostracizaţi de nemernicii din presă –, au ţinut economia României cu bănuţii lor câştigaţi în străinătate şi trimişi acasă prin Western Union, de a rămas şi azi defazat domnul Varujan Vosganian, cu încredinţarea ridicolă că România a avut creştere economică în timpul norocos al guvernului Tăriceanu, datorită înţelepciunii şi priceperii nemăsurate a ministrului de finanţe.

Liniştea aparentă de azi, nu cred că mai e nevoie să o spun, nu se datorează înţelepciunii sau spiritului civic şi, evident, nici măsurilor curajoase ale guvernului de «flexibilizare» a pieţei muncii, ci sărăcirii şi pauperizării catastrofale a oamenilor obişnuiţi, secătuiţi de criză şi de măsurile ucigaşe ale unei succesiuni de guverne corupte şi ineficiente. Oameni cărora nu le mai arde de investiţii şi îmbunătăţiri imobiliare. E liniştea deloc îmbietoare a cimitirului care îmi stârneşte melancolii şi amintiri din vremurile când eu şi vecinii mei mai speram că va veni bunăstarea şi pe aceste meleaguri. Noroc că liniştea nu va ţine mult că acuşi se trezesc din somn haitele de câini vagabonzi din cartier din cauza maţelor ghiorăind şi începe iar concertul…”.

Somn uşor!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video