O carte despre Putin şi despre Rusia de astăzi

Iată o carte ce luminează personalitatea lui Putin din diferite unghiuri şi care, totodată, propune o radiografie a societăţii ruse actuale: Cartea neagră a lui Vladimir Putin (editura Robert Laffont, 2022), volum colectiv coordonat de doi istorici reputaţi, Galia Ackerman şi Stéphane Courtois. De o rigoare ireproşabilă, pasionante prin aspectele aduse în discuţie, textele din volum compun un ansamblu coerent şi convingător. Nu am cum da seama despre bogăţia tuturor contribuţiilor: voi aminti aici doar câteva dintre ele, cu promisiunea că voi reveni asupra cărţii.

Trei capitole, semnate chiar de coordonatorii lucrării, refac biografia lui Putin, socotit un tipic Homo sovieticus, produs al KGB-ului ale cărui metode le-a utilizat şi le utilizează cu un cinism neruşinat. O serie de detalii sunt cunoscute, dar reconstituirea biografică întreprinsă de cei doi autori arată cu limpezime că venirea lui Putin la putere a avut un caracter programatic şi că FSB (fostul KGB) a jucat un rol decisiv. Politica noului ţar de la Kremlin se bazează însă pe două erori fundamentale: persistenţa mitului Uniunii Sovietice ca super-putere pe de o parte, iar pe de alta ideea că puterea unui stat depinde de imensitatea teritoriului său. Aici se află originea obsesiei lui Putin de a reda Rusiei graniţele de odinioară ale Uniunii Sovietice şi de a reface sfera de influenţă din Europa centrală şi de est. Un personaj-cheie în constituirea ideologiei putiniste şi în acapararea totală a puterii este Vladislav Surkov, care s-a aflat ani buni într-o poziţie privilegiată la Kremlin. Să notăm în paranteză că Surkov a servit drept model protagonistului unui roman de succes apărut recent, Magul de la Kremlin, sub semnătura lui Giuliano da Empoli. Cu o tenacitate diabolică, Putin a redus la tăcere opoziţia, i-a eliminat (fizic) pe cei care reprezentau un pericol, fie şi potenţial, a reintrodus cenzura, a transformat activitatea parlamentului într-o mascaradă. Planul ocupării Ucrainei e mai vechi şi s-a materializat, într-o primă etapă, prin anexarea Crimeei. În paralel, atacurile la adresa Occidentului „putred” devin tot mai virulente, vestul fiind considerat sursă a tuturor nenorocirilor şi relelor. Un politolog rus, Serghei Medvedev, consideră că Putin duce de fapt patru războaie: un război teritorial de tip imperialist, vizând acum Ucraina; un război simbolic ce urmăreşte să impună o nouă identitate rusă, bazată în special pe puterea nucleară; un război „biopolitic”, prin care cetăţeanul e obligat să adere la „valorile” puterii, atât în viaţa privată, cât şi în opţiunile politice; un război al memoriei, ce implică reabilitarea lui Stalin, glorificarea „Marelui Război Patriotic” şi exaltarea măreţiei de odinioară a Imperiului ţarist.

Să fi câştigat deja Putin războiul biopolitic? Este ceea ce înclină să creadă, într-un text excelent, binecunoscuta Françoise Thom. Textul se intitulează „Crearea lui Homo post-sovieticus: ingineria sufletelor sub Putin”. Conceptul de „homo sovieticus” a fost consacrat, în anii ’70-’80, de dizidentul Aleksandr Zinoviev. Cât despre „ingineria sufletelor”, avem a face cu o trimitere la o celebră frază a lui Stalin care îi numea pe scriitori „ingineri ai sufletelor omeneşti”. Kaghebiştii au înţeles că pot realiza un proiect extrem de ambiţios, şi anume să creeze un popor asemenea lor, cinic, fascinat de violenţă, condus de instinctele haitei, teleghidat prin intoxicarea cotidiană cu ură şi paranoia, dresat să-şi urmeze orbeşte şefii. Începută pe vremea lui Gorbaciov, acţiunea s-a servit ulterior de un personaj pe care am ajuns să îl uităm, dar care a ocupat multă vreme scena politică: Vladimir Jirinovski. Mai toate ideile lui Putin au fost lansate de Jirinovski, în care lumea vedea un clovn şi care exploata de altfel, cu mare abilitate, această imagine. Portavoce a unui naţionalism deşănţat, populist fără scrupule şi fără complexe. Jirinovski a intuit angoasele şi frustrările poporului rus. La el apare tema „Rusiei în genunchi”, umilită de către străini. E un precursor şi în privinţa Ucrainei, socotită o ţară artificială care trebuie dezmembrată. Vulgar, practicând un soi de umor cazon, Jirinovski a contribuit la devalorizarea democraţiei şi la degradarea vieţii publice. Este cam ceea ce fac astăzi Şoşoacă şi Simion, clovni siniştri care caută aplauzele galeriei.

De la Jirinovski, ţarul de la Kremlin a avut ce învăţa. Ar fi nedrept însă să nu observăm că elevul şi-a depăşit – graţie şi formaţiei sale de kaghebist – maestrul.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor