O cumplită pată neagră

Nu îmi mai aduc acum aminte dacă binecunoscutul colaborator de la Paris al Europei Libere în limba română îşi serializase mai înainte scrierea pe unde scurte, în emisiunea Povestea vorbei. Ştiu însă sigur că am parcurs-o îngrozit. Ceea ce am citit acolo părea a fi dincolo de capacităţile de înţelegere ale unei fiinţe umane. Torţionarii, aşa cum apăreau ei în cartea lui Ierunca, reprezentau neomenescul în stare pură. Faptele păreau de-a dreptul incredibile. Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin, cu episoadele lui consacrate atât experimentului cât şi cu cel ce l-a avut drept protagonist pe criminalul Alexandru Nicolschi, excepţionala carte a lui Paul Goma ca şi altele pe aceeaşi temă, printre care cea de dată recentă scrisă de tânărul cercetător Alin Mureşan, filmul Între Chin şi Amin regizat de Toma Enache, spectacolul Experimentul P montat în urmă cu vreo trei sau patru ani la Teatrul Alexandru Davilla din Piteşti de Alexander Hausvater îl confirmau fără putinţă de tăgadă pe Virgil Ierunca. Cel care spunea că “Ceea ce n-a ajuns încă în conştiinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă:închisoarea de la Piteşti”.

La necesara cunoaştere a acestei cumplite pete negre din istoria României un rol aparte ar fi firesc să îl deţină cinematografia. Aşa că e cum nu se poate mai bine că deja binecunoscutului Între Chin şi Amin i s-a adăugat la începutul lui 2023 încă un film artistic pe aceeaşi temă. Filmul se cheamă Experimentul Piteşti, a fost scris de Alexandra Axinte şi de Victoria Baltag şi produs şi regizat de Victoria Baltag. Filmările la Experimentul Piteşti au început cu 11 ani în urmă, aşadar cu multă vreme înainte ca Toma Enache să facă Între Chin şi Amin, însă producţia a ieşit la public atât de târziu din cauza lipsei totale de finanţare din partea organismelor Statului îndrituite şi chiar obligate să rezolve aceste probleme. Faptul este şi îngrijorător, şi simptomatic pentru o interesată cultivare a amneziei atunci când vine vorba despre aducerea la iveală a mizeriilor şi ororilor din trecutul comunist. Şi dacă totuşi filmul Experimentul Piteşti iese la public aceasta se datorează încăpăţânării regizoarei şi producătoarei Victoria Baltag ca şi generozităţii şi răbdării celor mai bine de o sută de actori din distribuţie, în frunte cu regretatul Ion Caramitru, care nu a fost remuneraţi nici până astăzi. Asta în pofida faptului că filmările nu au fost nicidecum uşoare. Nu e la îndemâna chiar oricui să îşi asume interpretarea unor scene dure, pe alocuri chiar greu de privit cu atât mai mult de filmat, prezentând suferinţele fizice şi morale cumplite îndurate în închisoarea de la Piteşti sau agresiunea morală vizând anihilarea psihică şi batjocorirea credinţei personajului Marcu. Aceasta din urmă fiind una dintre cele mai realizate secvenţe al cărui greu a căzut mai cu seamă pe umerii unor tineri actori . E vorba în primul rând despre Sergiu Moraru (Herman Moraru) şi Rareş Lucaci (Marcu). Creaţii foarte bune fac alături de ei Ion Caramitru, distribuit în rolul unui profesor cu convingeri comuniste, Georgeta Burdujan, mama dintr-o bucată a viitorului torţionar Herman Moraru (al cărui model parcă totuşi prea idealizat şi cu greu de crezut trăiri interioare este odiosul Eugen Ţurcanu şi fac această observaţie în pofida unor explicaţii indirecte ale personajului ori a anticipărilor din zicerile profesorului Corneliu), Radu Ghilaş (al cărui personaj, Ovidiu Vasilevschi, este transpunerea pe peliculă a lui Nicolschi), Axel Moustache, Doru Aftanasiu, Claudiu Oprea.

Povestea din Experimentul Piteşti începe cândva prin 1942. Atunci când Herman Moraru, dus la liceu de unchiul său, Corneliu, este pus în situaţia de a alege între apartenenţa la legionarism sau comunism. De aici încep şi întrebările mele. E totuşi greu de crezut că legionarismul se mai mişca chiar atât de liber precum o arată filmul Victoriei Baltag după ce Ion Antonescu, Conducătorul Statului, o rupsese dramatic, sângeros, cu Horia Sima şi cu oamenii acestuia. Adică după rebeliunea legionară. Nu prea văd cum mai puteau legionarii deţine în noua arhitectură politică de după Rebeliune şi în văzul lumii posturi precum, bunăoară, acelea de primar. Se ştie că Antonescu chiar dezvoltase o obsesie anti-legionară. De vreo două sau trei ori apare în film drapelul roşu. Pe care, dacă am văzut eu bine, scrie PCR. Or, din 1948 PCR devenise PMR ca urmare a absorbirii forţate a PSD. De mari carenţe, de nefiresc sunt marcate măcar o parte dintre dialoguri. Greu de crezut că în anii ‘50 se folosea verbul a implementa rostit de Herman Moraru atunci când invocă pedagogia lui Makarenko. Cuvântul a făcut ravagii după 1989 încoace. Când utilizarea lui a fost implementată de Petre Roman. Observaţii critice suportă şi costumele. Deţinuţii politici de la Suceava sau de la Piteşti purtau acolo zeghe şi nicidecum pantaloni şi cămăşi de culoare albă.

Dincolo de aceste observaţii e cert că Victoria Baltag ar fi avut nevoie de un consultant istoric. Absenţa lui este evidentă şi are costuri. Păcat. Fiindcă Experimentul Piteşti se individualizează prin multe lucruri bune. Pe lângă cele deja relevate, menţionez imaginea semnată de Marius Donici şi Cosmin Dumitrache, sunetul datorat lui Marin Cazacu şi, în fine, muzica al cărei creator este Matt Geer. (articol apărut pe contributors.ro)

Mircea Morariu este critic de teatru, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea