O horă sufocantă

După cum am mai scris pe aici, 24 ianuarie este, an de an, prilej de sărbătoare la Iaşi şi de indiferenţă sictirită la Bucureşti. Deşi ar trebui să fie invers. La Iaşi, Primăria restaurează Sala cu Elefant a Muzeului de Istorie Naturală, locul în care elita moldovenească a convenit să-l aleagă domn pe colonelul Cuza (care nici nu era prezent), în timp ce la Bucureşti, Hotelul „Concordia”, unde a fost negociată stratagema alegerii lui Cuza şi în Valahia, cu preţul mutării capitalei cât mai departe de agresorul rus (care tot umilea militar Imperiul Otoman!), este şi azi într-o grăitoare ruină, un memento pentru soarta destinată Moldovei de atunci în colo de către politicienii „de la centru”. Cum fac mari eforturi să-mi ţin în frâu adjectivele şi iritările, v-aş cere îngăduinţa ca, la 165 de ani de la altruistul sacrificiu al Iaşului pe altarul proiectului statului românesc, adică de la Marea Unire din 1859 fără de care 1918 nici nu ar fi putut fi imaginat, să vă spun o poveste cu tâlc.

Pe 1 ianuarie 1832 se înfiinţa la Iaşi Arhiva Statului Moldovei, o instituţie de cultură a cărei misiune majoră a fost şi a rămas pariul cu Istoria. Altfel spus, o instituţie modernă care strângea şi păstra pentru eternitate documentele relevante ale ocârmuirii, ale cancelariei domneşti, ale statului în general făcând ca seriile cadenţate de vremelnici demnitari şi conducători să nu treacă în uitare după ce dispăreau din funcţie, ci să fie pomeniţi de-a lungul timpului în funcţie de vrednicie sau, dacă era cazul, de ticăloşie. Era o instituţie creată ca urmare a primei forme de Constituţie, Reglementul Organicesc al Moldovei, la şase luni după surata sa din Ţara Românească şi era condusă de creatorul arhivisticii moderne, polihistorul Gheorghe Asachi. La acea vreme, „arhivistul statului” avea rang boieresc. Măreţia ei a durat trei decenii.

În 1862, graţie uriaşului mecanism de modernizare a instituţiilor româneşti (adică din ambele principate la un loc) gândit de Kogălniceanu şi promulgat de Alexandru Ioan I, arhivele ieşene se topesc în Direcţia Generală a Arhivelor Statului, organism central (şi centralizator!) a cărui supremaţie va rămâne intactă până astăzi, când vechea arhivă „de ţară” de la Iaşi este redusă la statutul umilitor de serviciu judeţean. Rând pe rând valorile moldoveneşti au fost cărate la Bucureşti făcând fala colecţiilor centralizate şi adâncind nedreptatea şi deprecierea unei instituţii de rang naţional. Dacă arhivele ministerelor Moldovei sau a mănăstirilor moldoveneşti (însumând cinci camioane) au revenit în anii din urmă la Iaşi, locul lor firesc, multe dintre valorile de aici au rămas pe vecie în capitală, din raţiuni de privilegiere a centrului. Tocmai pentru că patrimoniul ieşean a fost în permanenţă o provocare pentru Bucureşti, în ultimul secol şi jumătate a funcţionat o insidioasă politică de subminare şi persecuţie a Iaşului, tratat drept un concurent periculos, care trebuie anihilat. Astfel, de-ar fi să luăm drept exemplu arhivele, acestea până în 1977 nu au avut nici măcar un sediu propriu, iar alocările bugetare au fost întotdeauna mai mici decât se cuveneau. La un patrimoniu inestimabil (peste 300 de pergamente şi documente începând de la 1365!), nimeni nu mă crede când spun că arhivele ieşene nu au senzor de fum în depozite şi nici supraveghere video. De rafturi mobile sau sisteme moderne de anihilare a focului fără apă (cu gaz inert, bunăoară) cum vedem prin filme sau prin Bulgaria, nici vorbă! În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, primarul de atunci al Iaşului, înduplecat de situaţia alarmantă a lipsei de spaţiu (cum să ne facem misiunea de salvare a istoriei dacă nu avem unde să depozităm arhivele marilor instituţii pe care, conform legii, ar trebui să le preluăm după 30 de ani de la constituire?), a deschis o investiţie pe care a predat-o, cu protocol semnat la nivel de ministru!, Ministerului de Interne pentru finalizare. A, am uitat să spun: România e singura ţară europeană care păstrează regula stalinistă de a avea arhivele în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, deşi, ca păstrătoare a documentelor statului, arhiva ar trebui să fie o agenţie naţională în subordinea Secretariatului General al Guvernului. Ca în Bulgaria!

Dacă nu ar fi un risc prea mare, mi-aş invita cititorii să facă o vizită în acest corp de clădire lăsat de izbelişte de Ministerul de Interne din 2003 încoace şi care azi e o ruşine pe obrazul unui oraş istoric şi cultural, un schelet de beton cu acoperişul prăbuşit. Dar, ca în orice poveste, se poate şi mai rău.

În anul 2011, zelul „reformator” al unui preşedinte a cărui posteritate va fi pe vecie acoperită de resentimentele românilor, a ajuns şi la Ministerul de Interne. Acolo, sub presiunea unei clici cu epoleţi, un ministru infam (al cărui nume vom avea grijă să fie pentru totdeauna damnat în arhive!) a găsit soluţia tăierilor de posturi şi fonduri în ograda lui. De la instituţiile de forţă? Aş! De la arhive! Direcţia generală a devenit o direcţie oarecare, 41 de direcţii judeţene au fost transformate în servicii şi birouri şi, da, 700 de posturi de arhivişti şi arhivari au fost măcelărite dintr-o trăsătură de stilou. Deşi angajaţi de serviciul central, ne-am trezit printr-un artificiu legislativ „teritoriali” (sic!) fiind arondaţi financiar şi logistic la fiecare Inspectorat judeţean de poliţie care, spre nestinsa lui bucurie, trebuia să rezolve problemele cu banii puţini alocaţi judeţean de IGPR. Nu mai insist asupra nopţilor nedormite de şeful IGPR de grija arhivelor sau de deturnarea fondurilor iniţial trimise spre arhive către alte „priorităţi” atâta timp cât oala financiară era comună. Voi spune apăsat totuşi că, de aici, din 2011, a pornit o nedreptate monstruoasă care nu e rezolvată nici azi.

Am aflat astfel că „teritorialii” sunt suboameni. Că în legea salarizării funcţionarilor publici, varianta scandaloasă din 2017, lege aşa-zis unică unde categorii profesionale cu capacitate de şantaj politic şi electoral erau mai „unice” decât alţii, salariaţii arhivelor erau de două feluri: decent plătiţi în aparatul central şi fraieri de la ţară, „dă’n provincie”, care la studii egale, vechime egală şi fişă a postului echivalentă, luau, din pix, cu 30 la sută mai puţin. C-aşa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu. La demersurile noastre disperate de atunci, un stimabil şef de comisie de muncă din Parlament ne-a spus simplu, în limbajul lui de acasă, cam ce face el cu greva noastră de cinci sute de oameni. Azi, când în OUG 128 suntem iar ignoraţi şi ticăloşia bugetară persistă, lucrurile au mai evoluat, limbajul mincinos s-a mai rafinat. Bunăoară, un distins dinozaur politic de la Ministerul Muncii ne-a explicat afabil, aşa cum se cuvine unor interlocutori mai înceţi la minte, „că doar nu aţi vrea acum ca la Vaslui să aibă acelaşi salariu ca la Bucureşti? Cheltuielile sunt altele în capitală, nu vă este clar?” Sigur că în faţa arguţiei sale intempestive apelul la lege, la Constituţie, la garantarea egalităţii de şanse şi alte asemenea baliverne de folosit doar în campanie electorală, era nu numai inutil, ci, date fiind capacităţile intelectuale şi morale ale ipochimenului, chiar inutil.

Ce vreau să spun, pe scurt? Atâta timp cât Constituţia garantează egalitatea în drepturi, iar Legea funcţionarului public pleacă de la premisa acestei egalităţi ca garant al interşanjabilităţii funcţionarilor, vă rugăm, stimaţi demnitari, să rezolvaţi de urgenţă această scandaloasă, neruşinată, inacceptabilă şi iritantă discriminare între funcţionarii publici ai arhivelor din ţară şi cei din aparatul central cu atât mai mult cu cât suntem de fapt angajaţii aceluiaşi serviciu de la Bucureşti, nu direcţii descentralizate judeţene, cu personalitate juridică. Îndreptaţi măcar inegalitatea şi aduceţi-ne alături de ceilalţi funcţionari publici ai Ministerului de Interne din prefecturi. Lăsaţi-ne, vă rugăm, să respirăm, nu ne mai sufocaţi cu vorbe goale şi promisiuni deşarte. Faceţi ce se cuvine, şi poate ne prindem în horă cu dumneavoastră. Şi vă promitem că vă ajutăm să câştigaţi „pariul cu Istoria”! Dacă veţi merita.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video