O lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii

În vremuri trecute, prin '76 sau '77, am fost la Broşteni împreună cu profesorul etnolog Petru Ursache şi un grup de studenţi de la istorie-filosofie (unul, la un moment dat, a fost director la liceul „Negruzzi”, am citit în ziar), eu fiind singurul de la filologie; n-am avut nici un merit pentru asta, doar că, din curiozitate, am urmat nişte prelegeri facultative de etnologie susţinute de domnul profesor. Domnul Ursache intenţiona să facă cu ajutorul nostru o cercetare interdisciplinară (încă de pe atunci era la modă acest cuvânt) a fenomenelor vechi de viaţă din satul românesc, care pe atunci încă mai erau vii.

În cele cinci-şase zile cât am stat acolo am vizitat protocolar pe politrucii vremii de la primărie, am fost la un profesor local, un anticeauşist „pe faţă”, dar cam zurliu, am fost la o bătrână care era o Sanda Marin a bucătăriei locale tradiţionale, la un moş (stătea chiar peste Bistriţă, în dreptul bolovanului căzut în apă dintr-o stâncă, păstrându-se în sat convingerea, probabil falsă, că acela era bolovanul rostogolit de Nică a lui Ştefan a Petrei şi văru-său Dumitru, când învăţau la Broşteni), ce mai ştia nişte „relaţii” pentru mascaţi de Crăciun din timpul Războiului de Independenţă etc.

Am fost şi la o femeie, doamna Găină, care avea faimă de vrăjitoare în sat. Despre ea vreau să vă povestesc. I-am zis „doamnă”, fiindcă avea cu adevărat un fel de a fi de doamnă. E greu să explic de ce, dar nu era o doamnă prin condiţia socială şi, în nici un caz, nu era o „duamnă”, pârâtă aşa, de felul celor de la mahalalele oraşelor, din bloc-coteţele ceauşiste. Nu era o sentimentală şi presupun că femeile din satul tradiţional de vârsta ei nu-şi făceau prea multe iluzii. Aşa era viaţa. Avea o bunătate, o sinceritate şi o  simplicitate a tonului în vorbire, încât te gândeai când o ascultai la o sfântă din vechime despre care se spune: „N-a osândit cu vorba niciodată pe nimeni”.

Profesorul şi eu am mers la ea chiar în ziua de Sfântul Andrei. Aşa s-a nimerit. Pe dată ne-am dat seama că doamna Găină ţinea la tradiţiile legate de acest sfânt. Fire de lână roşie erau legate la porţi, la clanţele uşilor şi la grajdul animalelor. În convorbirea lungă pe care am purtat-o, domnul profesor a întrebat-o şi de aceste fire  roşii de lână. Dar ea a evitat să răspundă – era secretul descântecelor şi farmecelor ei. În genere, era foarte rezervată. Nu se destăinuia şi nu-i scăpau cuvinte nelalocul lor – părea că nici nu le cunoaşte. Era indiferentă la critica oamenilor din jurul ei sau din lume, lucrul atât de rar în „civilizaţia” noastră ce condamnă totul cu ironie şi furie, ce judecă vraiştea lumii în formule binare şi în simple opoziţii. Nu osândea pe nimeni, cum am zis. Dar cel mai mult mi-a plăcut la ea modestia, una de Sfântă Duminică din poveşti. Îşi ascundea pe cât putea calităţile, superioritatea minţii, a principiilor morale. Mai mult, îmi dădea impresia că se ruşina de aceste însuşiri. Nici nu mi-o pot închipui alături de un politician de azi – ar fi o blasfemie – pentru el, desigur.

Trăia în lumea aceea de care scria Poetul, de „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, o lume ce credea în Dumnezeu, aceasta neîmpiedicând-o să facă şi vrăji totodată, o lume în care Dumnezeu înseamnă dragoste, căci credinţa nu o asimilezi ca pe o informaţie – e o convingere pe care o simţi în adâncu-ţi. Din lumea aceasta au ieşit Eminescu, Sadoveanu, Voiculescu, Galaction şi atâţia alţii. Era o lume în care viaţa era viaţă şi moartea era moarte, nu o ascundeam, cum face omul actual; se face că o uită, dar ea există şi va exista cât e lumea. Era o lume în care toţi trăgeau din greu pentru puţinul care ne este dat. Ne opream o clipă – rar, ce-i drept – să privim în jur şi să cugetăm la ce fel de viaţă trăim. Iar în seara de noiembrie, de Sfântul Andrei, priveam luminiţele din cimitir şi ne dădeam seama pe o clipă că era frig pe pământ, dar lumina acestor lumânărele străbătea eternitatea. Pentru câteva clipe, în seara aceea de noiembrie, lumina veşnică grava numele de pe cruci, proslăvind dumnezeirea.

Această lume nu judeca sau, vai! nu condamna lumea de ieri cu mintea de azi, stângistă, de un neomarxism avântat şi prostesc. Măcar de-ar fi numai prefăcut, dar e prostesc. Nu cunoştea „progresismul” actual şi nici nu-l practica. Pentru ea lumea veche era şi lumea de azi, nu era una „mai înaintată”. Nu-şi construia convingeri de genul că Ştefan cel Mare era un fel de violator de femei, cum îmi spune un individ pe Facebook, om pe care Londra, unde trăieşte acum, l-a prostit şi mai mult ca înainte, şi că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, iar lumea de ieri înseamnă doar, cum se spunea la lecţiile de marxism-leninism (iată un marxism actual redivivus), „trecutul negru”. Dacă civilizaţia actuală acceptă homosexualitatea, de exemplu, nu înseamnă că suntem perfecţi; nu zic mai mult, ca să nu-mi sară toţi „progresiştii” în cap.

La plecare, doamna Găină i-a dat două cărţi vechi profesorului Ursache (îmi pare rău că nu mai ţin minte ce cărţi), ca acesta să le refacă la Iaşi la o legătorie, fiindcă se „hărtăniseră”, ne-a spus. Gestul acela de atunci, al păstrării cărţilor, capătă astăzi pentru mine sensul păstrării civilizaţiei pe pământ.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist