O lume fără China

De când cu războiul din Ucraina, liderii occidentali, şi nu numai, îşi toarnă cenuşă în cap şi îşi smulg hainele de pe ei acuzându-se reciproc că au avut prea mare şi prea mult timp încredere în Rusia, că Europa a devenit dependentă de energia rusească şi altele asemenea. Întrebarea care se naşte totuşi este ce i-a determinat pe aceşti lideri să încurajeze şi să susţină această dependenţă de-a lungul timpului? I-a forţat cineva? Răspunsul este unul singur şi e clar: i-a forţat lăcomia, dorinţa de mai mult şi mai ieftin, mirajul unei vieţi uşoare, dar nemeritate. Dacă nu era tentaţia energiei la preţ mic oferită de Rusia, Europa, şi implicit restul lumii, ar fi avut doar o mică durere la bască în această perioadă, preţurile nu ar fi crescut, ci ar fi rămas ca şi înainte, adică la fel de mari.

Nu am greşit tastele când am scris „preţuri mari”. Da, acestea ar fi fost de la bun început mult peste cele actuale, şi pe termen îndelungat, pentru că noi, europenii, nu am fi putut cumpăra energie decât scump, în cantităţi mult mai mici şi de la surse mai pretenţioase. Şi nu am fi avut noi, ca boierii, căldură şi electricitate berechet ca în ultimii 20 de ani. E ca şi cum am fi fost nevoiţi să cumpărăm doar maşini europene la preţ de monopol. Apropo de maşini, nici cu acestea nu ne-am fi putut plimba atât de mult de acasă până la colţ şi înapoi, pentru că şi petrolul ar fi fost la preţ mult mai piperat.

Am fi dârdâit un pic în timpul anotimpurilor reci, aşa cum fac italienii, de exemplu, ca să facem economie la bani, am fi stins aproape toate becurile de Crăciun şi nu am mai fi dormit cu televizorul deschis toată noaptea. Pentru că curentul (sic!) costă…

Trebuie să recunoaştem că am devenit răsfăţaţi, că ne-am obişnuit să ne lăfăim în confort şi să trăim o viaţă risipitoare, şi că aceste avantaje ne-au fost oferite pe tavă de duşmanii actuali, de Rusia, China &Co.

O parte din „vină” o poartă, ca întotdeauna, un om cu o viziune, şi nu mă refer la Martin Luther King, Isus, Mohamed sau la alt profet, ci la un lider suprem al Chinei, numit Deng Xiaoping, care a pus bazele principiilor prosperităţii noastre actuale, începând din anii ’80. Xiaoping a făcut pe timpul cât a fost el lider (1978-1989) în aşa fel încât lumea să devină dependentă, la modul cel mai serios şi concret, de produsele chinezeşti. Acel om ne-a făcut pe noi toţi răsfăţaţi, ne-a arătat cum e să trăim ca nişte regi, fără să fim cu adevărat capete încoronate, să nu ne uităm la bani când cumpărăm lucruri şi să nu mai ştim ce e sărăcia şi foametea. El ne vinde azi obiecte diverse, în cantităţi enorme şi la preţuri foarte mici. Cum să rezişti unei asemenea tentaţii? Din 1978 şi până azi ne-am lăsat din ce în ce mai mult seduşi şi purtaţi de acest miraj irezistibil al prosperităţii. Totul ni se pare, şi chiar este, accesibil. Poţi visa la orice pe lume, China şi aliaţii săi din afara lumii democratice vor procura pentru tine acel ceva în cel mai scurt timp şi pentru foarte puţini bani. E o realitate cât se poate de palpabilă.

În 2021, de pildă, China a fost cel mai mare partener pentru produse de import al Uniunii Europene, asumându-şi 22.4% din tranzacţii. SUA a avut doar 11.0%, Rusia 7.5%, Anglia 6.9% (sursă: Eurostat). Şi asta se datorează principiilor pornite de la Xiaoping: mult şi ieftin. Practic fiecare al patrulea lucru pe care punem mâna azi e chinezesc.

Dar ca orice vis, această stare de fapt nu poate dura la nesfârşit. Pentru că întreaga structură e construită pe o bază superficială, umflată. Ceva, cândva tot se va sparge şi ne vom trezi goi, murdari şi flămânzi, ca înainte…

E uşor să arătăm cu degetul spre China sau Rusia în vremuri de restrişte şi să-i considerăm ticăloşi, răspunzători direcţi ai neajunsurilor noastre, dar uităm atât de repede că tot ei ne-au făcut fericiţi cu acceptul, la iniţiativa şi cu participarea noastră activă. Ei ne-au făcut doar o propunere pe care, din lăcomie, am acceptat-o bucuroşi. Produsele chinezeşti, gazul şi petrolul rusesc ne-au făcut vieţile mai uşoare şi visurile tangibile, dar ne-au legat invariabil destinele de ei.

Consumerismul e un balon de săpun, nu poate rezista la nesfârşit. China şi cei ca ea sunt „vinovaţi” pentru asta, ei ne manipulează într-un mod mârşav gândurile şi idealurile. Noi ne-am aruncat în braţele lor cu aceeaşi naivitate cu care o fată de 15 ani merge după un tip necunoscut care îi promite un serviciu bănos, uşor şi sigur la Istanbul. Realitatea e cu totul alta, e mult mai jos, mai săracă, şi, de ce să n-o recunoaştem, mult mai sănătoasă.

Întrebarea ce poate fi acum pusă este: putem trăi fără produsele chinezeşti/ ruseşti? Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să eliminăm din casele şi vieţile noastre tot ce e Made în China, de exemplu, să vedem ce rămâne. Eu am încercat şi iată ce am eliminat: şipcile de metal, vopseaua şi şuruburile de la gard, tomberonul de gunoi, accesoriile cu care am construit foişorul, jucăriile copiilor din curte, piscina gonflabilă, cauciucurile, schimbătoarele şi frânele de la biciclete, maşina de tuns iarbă, toată aparatura electrică pentru bricolaj şi aproape toate uneltele şi sculele din magazie, diverse materiale de construcţie a casei, uşile şi geamurile casei, becuri, lustre, rafturi, covoare, telefoane, 99% din jucăriile copiilor de interior, haine, încălţăminte, accesorii vestimentare, piese de mobilă, veselă de bucătărie, accesorii de bucătărie, saltele, paturi, cearşafuri, perne, televizor, calculator, frigider, pixuri, creioane, carioci, ghiozdane, rucsacuri, piese electronice, maşină de spălat, accesorii baie, articole sportive etc.

Cu siguranţă nu am menţionat toate lucrurile chinezeşti care îmi umplu existenţa, dar e clar că fără ele absolut totul din jur ar fi complet schimbat. Totalmente! Nu cred că aş exagera cu nimic dacă aş spune că aproape trei sferturi din casa mea ar fi goală în acest moment. Dar nu e, şi asta pentru că „Arhitectul Chinei Moderne”, Deng Xiaoping, a avut nişte planuri geniale pentru noua economie a lumii.

Nu regret ce am făcut, fiecare lucru ieftin şi prost pe care îl cumpăr, fabricat la mii de kilometri depărtare de nişte oameni exploataţi, în fabrici şi oraşe poluate şi supraaglomerate, mă face fericit. Aş minţi dacă nu ar fi aşa, e un sentiment general uman. Dar în acelaşi timp ştiu foarte bine că toată această fericire nu are un fundament solid, am mereu senzaţia că e prea frumos ca să fie adevărat, că parcă totul stă să cadă ori că vine cu un preţ pe care încă nu îl conştientizez.

Războiul din Ucraina e un cot în burtă pentru toţi. El e semnalul trezirii la realitatea de care vorbeam mai sus. Lucrurile nu sunt ceea ce par, viaţa normală e mai simplă decât cea pe care o trăim acum, în ea sunt obiecte mult mai puţine, mai bune şi mai importante, afară e mai frig decât ni se pare din interior.

Iar viaţa e la fel de frumoasă fără toate acestea! Sau poate mai frumoasă…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video