O profeţie a lui Dostoievski

Sau poate dintr-o exagerată prudenţă faţă de tot ceea ce vine din spaţiul rusesc. Andrei Pleşu, în prefaţa la volumul "Sensul creaţiei" al lui Berdiaev, rememorează un episod relevant pentru situaţia în cauză: "Îmi amintesc de un febril – şi caracteristic – discurs antirusesc al lui Petre Ţuţea: «N-au ce căuta în Europa; nişte asiatici care aspiră inutil la civilizaţie». «Bine, dle Ţuţea, dar Dostoievski?» a obiectat cineva. Bătrânul a aruncat, pieziş, o privire nemulţumită şi a decretat scurt: «Era neamţ!» – O încercare disperată de a torpila evidenţele, fie şi printr-un delirant abuz de autoritate…" (1).

Mircea Eliade constată că, în mod oarecum surprinzător, având în vedere traseul literaturii europene de până la el, la Dostoievski "omul ajunge pentru întâia oară victima propriului său destin, fără drama dragostei, fără agentul de suferinţă şi de beatitudine care a fost întotdeauna, în literatura europeană, femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi considerat ca făcând parte din literatura extra-laică, din literatura ascetică europeană. Personajele lui: oameni care suferă direct, nemijlocit, care cunosc neantul sau abisurile existenţei prin simpla lor trăire, nu prin dragoste, prin trăirea împreună" (2). Suferinţa nu poate fi biruită decât prin Cruce, nicidecum prin abordări raţionale antropocentrice. Raţional a fost şi Petru, când a vrut să-L convingă pe Hristos să refuze Jertfa: "Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta", nepricepând că se făcea atunci purtătorul de cuvânt al satanei (cf. Matei 16, 21-23).

Filosoful rus Nikolai Berdiaev a fost, poate, cel mai cunoscut promotor şi comentator al ideilor lui Dostoievski. El inventariază câteva "modalităţi de revoltă împotriva dictaturii raţiunii. Astfel, Joseph de Maistre era dispus să adopte drept criteriu al adevărului absurdul. Kierkegaard era gata să-l vadă în disperare. Dostoievski lega cunoaşterea adevărului de suferinţă"(3). Sigur, e foarte dificil de transpus în practică o astfel de concepţie. După cum e greu de înţeles profunzimea acelei spuse a lui Dostoievski conform căreia, dacă de o parte ar fi adevărul şi de cealaltă Hristos, ar fi mai bine să renunţi la adevăr şi să mergi după Hristos. Mintea nu poate pricepe astfel de atitudini, doar în Duh se pot discerne. Credinţa creştină nu are nimic iraţional în ea, nu duce vreo luptă împotriva raţiunii, ci o transcende. Este supraraţională.

Despre alegeri "raţionale" şi despre adevărata libertate, Dostoievski ne vorbeşte în romanul "Fraţii Karamazov", care conţine un adevărat testament spiritual al său, sub numele de "Legenda Marelui Inchizitor". Ea "sintetizează toate ideile religioase ale lui Dostoievski şi face bilanţul viziunii sale fulgurante. Cadrele istorice ale Legendei nu sunt decât un semn convenţional, cu scopul de a semnala realităţile transcendente ale istoriei. Legenda nu se raportează la Evul Mediu, ci la istoria de mâine" (4). Dimensiunea profetică a Legendei l-a preocupat în mare măsură şi a influenţat decisiv metafizica eshatologică a lui Nikolai Berdiaev. În textele sale, filosoful rus notează cu durere cum oamenii, ispitiţi de împărăţia pământească, ce proclamă despărţirea vieţii lumii de sensul lumii, nu mai au nevoie de adevărul obiectiv, etern. Ei vor să cunoască numai legile prin care pietrele se prefac în pâini, prin care se produc miracolele tehnicii. Nici de libertate nu au nevoie, ci doar de fericire şi de satisfacţie. Nici de iubire nu mai e nevoie, întrucât pot fi siliţi cu forţa la o coexistenţă socială.

Principalele trăsături ale Marelui Inchizitor, în viziunea lui Berdiaev, sunt: refuzul libertăţii în numele fericirii oamenilor şi refuzul lui Dumnezeu în numele omenirii. Marele Inchizitor detestă faptul că Hristos nu doar iubeşte omul, ci îl şi respectă, afirmă demnitatea omului, îi recunoaşte capacitatea de a atinge veşnicia, nu îi doreşte o fericire jalnică, umilitoare. Marele Inchizitor îşi arogă, pentru el şi pentru ciracii lui, meritul de a fi sugrumat, în sfârşit, libertatea. Profetic, acesta este unul dintre principalele semne ale apropierii sfârşitului lumii. Ne vom putea înspăimânta atunci sau ne vom putea bucura de faptul că totul va culmina cu A Doua Venire a Domnului, Care va pune capăt suferinţei şi ne va elibera definitiv de sub orice fel de jug şi strâmtorare.

NOTE:

(1) Nikolai Berdiaev, "Sensul creaţiei", Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 5. (2) Mircea Eliade, "Drumul spre centru", Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 138. (3) Nikolai Berdiaev, "Adevăr şi revelaţie", Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 40. (4) Paul Evdokimov, "Hristos în gândirea rusă", Editura Symbol, Bucureşti, 2001, p. 115.