Ochiul care nu mai vede (I)

Înainte de toate, oleacă de istorie. PNŢCD a fost primul partid (re)înfiinţat la finele lui 1989, mai întâi în casa lui Corneliu Coposu, chiar în seara de 22 decembrie, apoi şi la tribunal, şase zile mai târziu. Apariţia vechilor ţărănişti, supravieţuitori ai deceniilor de teroare bolşevică, a stârnit falsa indignare a„emanatului” Ion Iliescu. „Noi ne îngropam morţii…”, a zis atunci politrucul – zicere preluată imediat de poporprin care se insinua că în vreme ce milioane de români se băteau pe viaţă şi pe moarte cu fiara comunistă (aiurea! – 99,99% se uitau la televizor), Corneliu Coposu, Ion Diaconescuşi ceilalţi luptători anticomuniştiveritabili se ţineau de prostii, precum politica. Începea marea manipulare.Timpul ne-a arătat că toţi„morţii lui Iliescu” de după fuga lui Ceauşescuau fost victimele uneifarse sinistre, în caresecuritatea a jucat rolul principal – dar asta este deja altă poveste.

Apropo de poveşti, pare imposibil să descrii astăzi unui român de până în 40 de ani ura cu carea fost întâmpinat PNŢCD la revenirea pe scena politică. A fost o ură profesionist inoculată. Proletari năimiţi de FSN cărau sicrie cu numele ţărăniştilor prin oraşe şi sate, gospodinefără dinţi (născute după 1945) rememorau cu lux de amănunte cum le-a pus magnatul Iuliu Maniu botniţă, în copilărie, ca să nu-i ronţăie strugurii cei dulci, iar cronicari semidocţi evocau modul barbar încare i-a spânzurat Ion Mihalache pe ţăranii răsculaţi în 1907. Abia când a devenit prea bine cunoscut faptul că seniorul Corneliu Coposuîşipetrecuse ultimele decenii în temniţă grea şidomiciliu forţat, televiziunea „liberă” şiziarele feseniste, în frunte cu „Scânteia” (pardon:„Adevărul”!), au renunţat să-l mai acuze că nu mâncase salam cu soia. Dar au inventat altele şi mai şi. Iar lumea le-a crezut. (De când cu războiul din Ucraina, parcă totuşi ar fi mai simplu de explicat cum funcţionează un aparat de propagandă, maşinăriile lui Iliescu şi Putin provenind de la aceeaşi fabrică de minciuni.Pe cine mai interesează însă? Iliescu e bine mersi. Să-l vedem pe Putin.)

Şi, totuşi, victoria CDR – grea, la limită – de la alegerile din 1996 a reprezentat izbânda PNŢCD, în special a lui Corneliu Coposu. Grav bolnav, Seniorul murise cu un an în urmă, dar tăria interioară a acestui bărbat foarte ridat, ce arăta mult mai în vârstă, devenise de ani de zile unsimbol al rezistenţei, onestităţii şidecenţei politice. Probabil, aici am comis noi, cei care am votat cu CDR, prima greşeală majoră. Am crezut că marile calităţi ale lui Coposu s-au transferat automat şi asupra partidului pe care-l readusese la viaţă în propria sufragerie.

Deja în PNŢCD foştii deţinuţi politici ca şi vechii dizidenţi (bătrâni şideseori rupţiderealitate, din păcate) beneficiau mai curând de un roldecorativ (precum Ion Diaconescu), deciziile importante fiind luate de o altă generaţie, puternic îmbibată de lichelism politic. În şapte ani, sistemul avusese suficient timp să-şi planteze conservele, iar conservelestricate la minte şi la inimă intoxicau partidul Seniorului.

La fel ca alţii, am privit cu stupefacţie cum, după scrutinul din 1996, în PNŢCD au pătruns ca în sufragerie la ei armate de oportunişti. Pesedişti (pedeserişti) sadea care doar cu câteva săptămâni înainte ameninţau partidele istorice, îl înjurau acum neaoş pe Iliescu şipovesteau emoţionaţi cum bunicii lor votau de fiecare dată cu ţărăniştii. Drept răsplată au primit funcţii de conducere, sinecuri bănoase, contracte cu statul. Aşa vom controla şi zdrobi PDSR, se lăudau liderii din teritoriu.

Concomitent, conducerea de la Bucureşti relua răfuială cu organizaţia de studenţi, puternica TUNŢCD, dispută care a reverberat în toate centrele universitare. Din ce în ce mainemulţumiţi de calea strâmbă pe care o apucase partidul, studenţii au ajuns să conteste preşedinţii de filiale şi găştile ce se formaseră în jurul lor. Drept represalii s-a propus la un moment dat chiar desfiinţarea TUNŢCD.

Puţini români (şi foarte puţini membri de partid) au observat atunci că se irosea singura şansăa PNŢCD de a creşte şi, poate, unica şansă reală a României de a construi o democraţie sănătoasă. Nu vreau să spun defel că tinerii ar fi trebuit să guverneze ţara, ci că, pentru a scrie istorie la superlativ, Convenţia Democratică trebuia să guverneze precum tinerii. Cu înflăcărare, cu putere maximă de muncă, cu spirit de sacrificiu. Şi mai ales cu curaj. Fie el şi cu o doză considerabilă de risc. Ba chiar cred acum, după mai bine de 25 de ani, că riscul era absolut obligatoriu. Dintre toţi românii, doar tinerii nu puteau fi şantajaţi de sistem.Şi, fireşte, nici tinereţea! (Va urma)