Oglinzile oraşului (II)

Într-o încercare de definire a specificului municipiului Iaşi, încercare integrată într-un proiect costisitor de construcţie a unei strategii de dezvoltare din care nu s-a mai ales nimic, a fost lansată sintagma "oraş al inspiraţiei". Ea pleca de la realitatea faptului că oraşul, închegat încă din secolul al XIV-lea, a fost, între 1564 şi 1859, capitala unui stat medieval şi premodern care a dezvoltat, cu precădere, proiecte culturale, arhitectonice şi spirituale în siajul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei care îşi avea sediul aici. Programul renascentist al domnitorului Vasile Lupu a început cu ridicarea Mănăstirii Trei Ierarhi (1639), un lăcaş de cult ortodox cu o valoare artistică inegalabilă (de aceea, eu aş promova-o ca adevărata imagine a Iaşului, de centru ecumenic – reconfirmat recent şi de vizita Papei Francisc!), pe care l-a dotat şi cu o tipografie în care vor fi tipărite, în tiraj de 1000 de exemplare, primele "cărţi de învăţătură românească" cuprinzând predici (Cazania – 1643) şi culegeri de legi (Pravila lui Vasile Lupu – 1646) diotorisite de mitropolitului Varlaam, cel care va inaugura stilistic primele încercări poetice în limba română. Programul cultural, erudit, al cărturarului şi domnitorului Dimitrie Cantemir, de la începutul secolului al XVIII-lea, precum şi splendida eflorescenţă culturală şi artistică a Iaşului din secolele următoare ar putea da consistenţă, desigur, unui asemenea mod de a prezenta oraşul. Faptul că Iaşul deţine primatul în întemeierea unei multitudini de instituţii culturale şi de educaţie sau că aici au germinat cele mai influente curente de idei şi tendinţe artistice ale modernităţii româneşti fiind locul de naştere sau de afirmare a unei întregi pleiade de personalităţii culturale, ştiinţifice sau politice fac, desigur, din acest oraş un spaţiu al emergenţei creative, al valorii şi al excelenţei culturale. Este evident şi astăzi faptul că fibra tare a oraşului o constituie această latură conservatoare faţă de marile valori, faţă de programul culturii de elită care a marcat apogeul modernităţii universale. Un prieten, directorul Bibliotecii Universităţii Libere din Bruxelles, îmi mărturisea, stupefiat, dar invidios, văzând afişele cu agenda culturală săptămânală de la Iaşi (operă, filarmonică, teatre, muzee sau galerii de artă) că: "e ca în secolul al XIX-lea". Nu fără a sublinia că valoarea educativă a culturii clasice, care s-a diminuat înfricoşător în Occident, e un lucru excelent. De aceea, dacă "inspiraţia" e un lucru controversat (adversarii politici ai primarului de atunci ricanând rapid, în stilul etern băşcălios al celor care nu fac nimic, cu alternativa veselă de "oraş al expiraţiei" mai ales ca reacţie la poluarea îngrijorătoare), poate că un program care să dezvolte "excelenţa creativă", inclusiv în articulaţiile ei contemporane, nu ar strica.

Este, de altfel, ceea ce s-a încercat prin conceptul de "Switch on", cheia unei strategii pe termen mai lung care sprijinea dosarul de candidatură al oraşului pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii. Răsturnând perspectiva asupra unei imagini reprezentative, dar tradiţionale, a oraşului (Palatul Culturii), redesenat de o tânără şi entuziastă agenţie de advertising din Iaşi cu mijloacele culturii pop contemporane, proiectul încerca o schimbare radicală de perspectivă prin integrarea patrimoniului, a culturii de vârf şi a excelenţei intelectuale şi artistice proprii acestui oraş într-o viziune contemporană axată pe termenul de "calitate a vieţii", de livability, esenţial în strategiile de dezvoltare a turismului urban. Cum un astfel de proiect nu se referea la ceea ce există, ci trebuia să schimbe faţa oraşului cu ajutorul culturii, al investiţiilor şi al tehnologiei de ultimă oră, imaginea cea mai la îndemână a Culturii (cu majusculă!), expresiv întruchipată de Complexul Naţional Muzeal al Moldovei aflat în Palatul Culturii, era una neobişnuită publicului larg care nu a fost în Iaşi, fiind luată dinspre noul centru de interes al oraşului, Complexul Palas. Iar pentru membrii comisiei de evaluare era filtrată printr-o aplicaţie uşor descărcabilă pe telefonul mobil care, pus într-un suport simplu de carton, se transforma într-o experienţă de realitate virtuală care îl cufunda pe privitor în memoria locului, arătându-i imagini succesive ale monumentului din secolul al XIX-lea până astăzi. Din acel proiect, întâmpinat acasă cu inevitabilele mârâieli şi critici umorale, dar fără nicio contrapondere profesionistă (singurul efort notabil fiind al unei alte echipe de tineri care propuneau, just, dar parcelar, o discutare a memoriei post-traumatice a oraşului după Pogromul din 1941) se întrevede astăzi doar efortul notabil al municipalităţii de a finaliza proiectul lui Matei Bejenaru din 1998, sprijinit de mine în Europa, dar ignorat de primarii de până acum, de a transforma Baia Turcească într-un Centru de Artă Contemporană sub coordonarea (sper!) a profesorului Cristian Nae de la Universitatea de Arte, curator în acest an la Bienala de la Veneţia, graţie şi eforturilor susţinute ale tânărului colecţionar Vlad Nedelcu, secretar al Comisiei pentru Cultură a Consiliului Local. Acest update al culturii ieşene, tradiţional clasicizante, este un bun proiect de viitor, dar care trebuie precedat de un program mai inteligent şi mai aplicat de familiarizare a publicului cu noile forme de exprimare artistică pentru a se evita scandalul de anul trecut cu "toneta boţită de trăsnet" plasată aiuristic pe pietonal, lângă Trei Ierarhi. O selecţie inteligentă de produse culturale contemporane reprezentative (fie ele din artele vizuale, literatură, artele spectacolului sau din muzeografia participativă), prezentate inteligent, în context, cu efect formativ asupra publicului s-ar înscrie în trendul actual, extrem de important şi de bine susţinut financiar internaţional, de formare de noi audienţe capabile să deguste şi experimentele artistice de frontieră, mai puţin explicite. Succesul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, care de doisprezece ani asta face, este grăitor şi poate constitui un exemplu de reuşită şi pentru alte domenii, între care, după gustul meu, reluarea şi dezvoltarea festivalurilor Eurodans şi Periferic ar fi de primă urgenţă. Dacă FIE, în loc să fie o încropeală de activităţi fără nicio noimă, ar fi gândit profesionist, cu director independent şi echipă de experţi, cu buget aprobat cu un an înainte şi cu invitaţi de anvergură, am putea vorbi de un efort de aducere a ofertei culturale a Iaşului la nivel de secol XXI (că de distracţie se ocupă, aşa cum se şi cuvine, oamenii de afaceri care vor profit!). Câte despre susţinerea industriilor creative, de care tot vorbesc din 2004 încoace, ce să mai zic…

Nu ştiu dacă definirea brand-ului oraşului e chiar o urgenţă sau dacă rezolvă ceva (că tot am auzit de curând de sfaturile unor "mari specialişti" care propuneau drept cheie de citire nu ştiu ce uliţe întortocheate din Tătăraşi!?). Până una alta, Iasi.Travel fac de capul lor, fără brand şi fără bani publici o treabă excelentă pentru care eu îi felicit. Cât despre Iaşi, casa mea de patruzecişicinci de ani, ce aş putea să mai zic? Fiecare cu oglinda lui.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor