Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (II)

În aceste condiţii, raportul dintre cele doua oraşe a crescut într-o maniera constantă, oraşul bănăţean ajungând să fie în prezent de peste două ori mai mare decât Aradul, care a devenit un centru urban mai degrabă terţiar al sistemului teritorial românesc. Cu 320 de mii de locuitori în municipiul propriu-zis (aproximativ 380 de mii în aglomeraţia morfologică – spaţiul construit continuu şi peste 450 de mii în zona urbană funcţională), Timişoara este în prezent unul dintre cele mai consolidate oraşe regionale ale României.

Şi în cazul Clujului s-au făcut eforturi de fidelizare a populaţiei oraşului faţă de noua centralitate naţională. Numai că acestea au intervenit dinspre două centralităţi – Bucureştii şi Budapesta, având în vedere că, în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940), Clujul reintră în componenţa Ungariei. Cei doi vectori ai acţiunii au dus la schimbări radicale şi într-un timp foarte scurt ale componenţei etnice, dar şi ale dimensiunii demografice şi funcţionale. Dacă datele nu au fost trucate, intervenţia maghiară a fost “mai eficientă”. În 1910, din cei 62,7 mii locuitori ai oraşului ardelean, doar 8,9 mii erau români, structura fiind dominată net de maghiari – 51,2 mii locuitori. În 1930, din cei 103,8 mii locuitori, românii reprezentau 37 de mii, maghiarii conservându-şi prima poziţie cu 48,3 mii locuitori. În 1941, la doar un an de la dictat, 98,5 mii locuitori, din cei 114,9 mii ai Clujului, erau maghiari, iar românii nu mai reprezentau nici 10 % (11,2 mii locuitori). Din perspectiva relaţiilor cu teritoriul, după cel de-al II-lea război mondial, Clujul (reintrat în componenţa statului român) se impune ca principalul centru al serviciilor (învăţâmânt superior, cercetare, servicii medicale, culturale etc.) din Transilvania şi Crişana. Din punctul de vedere industrial, Clujul îşi conservă poziţia a doua între oraşele ardelene, după Braşov, pe tot parcursul episodului socialist.

Din 1990, după una dintre cele mai scurte perioade de declin ale oraşelor din România, în condiţii de competiţie urbană deschisă, oraşul ardelean îşi construieşte o strategie eficientă de dezvoltare, impunându-se în prezent drept cel mai consolidat oraş regional al României. De fapt, pe anumite domenii (invăţâmânt superior, medicină, IT), Clujul a devenit un concurent serios al Bucureştiului, impunându-şi influenţa chiar dincolo de limitele regiunii sale istorice. În aceste condiţii, la Recensământul din 2011, Clujul a devenit al doilea oraş al României (324 de mii locuitori), iar evoluţia s-a demografică a continuat. În prezent, estimările arată că populaţia municipiului propriu-zis a ajuns la aproximativ 330 mii de pesoane, iar aglomeraţia urbană morfologică la circa 400 de mii. Zona urbană funcţională are aproximativ 450 de mii de locuitori.

Braşovul a intrat în componenţa statului român după o perioadă de declin relativ în raport cu celelalte oraşe transilvane. Deşi nu a fost un centru administrativ şi politic major al provinciei, Braşovul a deţinut primatul demografic şi economic în Transilvania până la jumătatea secolului al XIX-lea. Calitatea de hub comercial şi meşteşugăresc important, mai ales, pentru Valahia şi Balcani i-a conservat această poziţie într-o bună parte a Evului Mediu. La intrarea în componenţa statului român avea ceva mai mult de 40 de mii de locuitori, iar la recensământul din 1930 ajunsese la 59 de mii. La începutul celui de-al II-lea război mondial, avea aproximativ 85 de mii de locuitori, putând fi considerat un oraş secundar al reţelei urbane româneşti încă din acea perioadă. Creşterea economică şi demografică a fost determinată de centralitatea dobândită în interiorul noului stat roman. Putea să joace şi un rol mai important, în epocă existând proiecte majore, precum cel al mutării capitalei de la Bucureşti în acest oraş, sau cel al sprijinirii dezvoltării unei axe urbane, care ar fi realizat o joncţiune durabilă între sistemele teritoriale ale sudului şi centrului României. Acest ultim proiect a devenit într-o anumită măsură o realitate teritorială.

Până în 1990, pe tot parcursul apartenenţei la statul român, poate fi observată o susţinere evidentă a dezvoltării acestui oraş de către autorităţile de la Bucureşti. N-ar fi exclusă existenţa unui proiect care să creeze o nouă centralitate transilvană, în defavoarea altor oraşe mari ale provinciei – mai ales a Clujului. Inclusiv titulatura universităţii braşovene (Transilvania) ne îndreptăţeşte să facem această afirmaţie. În perioada socialistă s-a impus ca al doilea centru industrial al României, iar la finalul anilor ’80 estimările demografice arătau că Braşovul devenise al doilea oraş al ţării – cu peste 340 de mii de locuitori, fiind şi centrul unei aglomeraţii urbane relativ consolidată.

Căderea economică şi demografică a Braşovului după 1990 a fost importantă (doar 253 de mii de locuitori mai erau în municipiul propriu-zis în 2011), dar nu mai putem vorbi de un shrinking city în cazul acestui oraş. Reconversia economică realizată prin renovarea sectorului industrial, prin creşterea importanţei turismului şi a serviciilor în economia urbană, deşi a avut loc într-o perioadă mai îndelungată decât în cazul Clujului, relevă o aglomeraţie urbană care şi-a găsit echilibrul demografic (aproximativ 430 mii locuitori în zona funcţională) care a înregistrat progrese remarcabile în ultimii 7-8 ani.

Deşi nu are un hinterland regional de talia celor ale Clujului, Iaşului sau Timişoarei, Braşovul e situat într-un areal care are mari şanse de evoluţie spre un teritoriu policentric, în care proximitatea faţă de Bucureşti poate fi privită şi ca un avantaj, mai ales, din perspectiva delocalizărilor unor activităţi economice. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi