Oraşele secundare ale României şi rezilienţa teritorială (III)

Dacă în primele decenii ale apartenenţei la statul român Oradea şi-a menţinut o talie demografică şi economică asemănătoare Clujului sau Timişoarei, treptat ecartul de dezvoltare se măreşte, cel mai posibil şi din pricina diminuării hinterlandului său (o parte importantă a vechiului comitat Bihor a rămas în componenţa Ungariei). Din această cauză, în perioada contemporană putem să-i atribuim, în cel mai bun caz, o poziţie ierarhică intermediară – între oraşele secundare şi terţiare ale sistemului teritorial românesc.

Asemânător stau lucrurile şi cu Sibiul şi Târgu Mureş, celelalte două mari oraşe ale Transilvaniei. În ciuda unor servicii importante la nivel regional şi a rolului teritorial major pe care l-au jucat în decursul istoriei (Sibiul – sediu al guvernatorului Transilvaniei timp de aproximativ un secol, din 1691 şi până la fimalul secolului al XVIII-lea, şi Târgu Mureş – “capitala” informală a secuimii), nici unul dintre cele două centre urbane nu poate fi considerat oraş secundar al României.

La est de Carpaţi, în 1918 intră în componenţa statului roman pentru o perioadă de ceva mai mult de două decenii două mari oraşe, care vor ocupa în perioadă interbelică poziţiile a doua (Chişinăul), respectiv, a treia (Cernăuţii) în ierarhia urbană naţională (după Bucureşti). Din punctul de vedere al structurii etnice, spre deosebire de Cluj sau Timişoara, schimbările nu au fost la fel de profunde în cazul celor două oraşe ce asigurau primordialitatea Moldovei răsăritene şi Bucovinei.

În ceea ce priveşte Cernăuţiul, caracterul mult mai puţin agresiv al intervenţiei statului român în schimbarea raportului dintre etnii a fost determinat, foarte posibil, de faptul că structura teritorială de la care a fost încorporată Bucovina (Imperiul Austro-Ungar) era deja istorie, iar temerea pierderii Bucovinei în favoarea fostului stăpân nu mai era de actualitate. Un calcul greşit, după cum se va dovedi ulterior, când partea de nord a arealului va intra în componenţa URSS! Şi în 1910 (87 de mii populaţia totală), ca şi în 1930 (112,4 mii), populaţia evreiască reprezenta majoritatea relativă, înregistrând chiar o creştere importantă – de la 28,6 mii, la 42,6 mii. Schimbările de ierarhie au avut loc la nivelul populaţiilor de pe rangurile 2 – 4: germanii (de la peste 20 mii, în 1910, la 16 mii, în 1930), ucrainienii (de la 15 mii, în 1910, la 16 mii, în 1930) şi românii (de la 13 mii, în 1910, la 30 mii, în 1930, ajungând să reprezinte cea de-a doua etnie a oraşului).

Ascensiunea urbană a Cernăuţilor, aflat în componenţa Imperiului austriac/ austro-ungar în perioada 1774-1918, e relativ târzie. În 1832, de exemplu, cu 11 mii de locuitori avea o populaţie inferioară oraşului Botoşani (aproximativ 14 mii locuitori, în acelaşi an) – cel mai consolidat oraş secundar al Moldovei până la constituirea structurii teritoriale naţionale, din 1859. Evoluţia ulterioară se datorează dobândirii funcţiei administrative de capitală a Marelui Ducat al Bucovinei (1849), dar şi extinderii sistemului de căi ferate (după 1866), care duce la dezvoltarea industriei şi la integrarea avansată a oraşului în economia imperiului. Densitatea mare a reţelei de aşezări de talie importantă din apropiere şi dezvoltarea reţelei de căi ferate la nivel local, care a facilitat naveta diurnă, a dus la schiţarea unei aglomeraţii urbane, încă din perioada apartenenţei la imperiu. În 1937, în cadrul statului român, aglomeraţia cernăuţeană avea deja peste 150 de mii de locuitori – împreună cu oraşele şi satele din ce în ce mai urbanizate din proximitate (la Juciva Veche, Lujeni sau Lenţeşti se aflau cele mai mari fabrici ale Bucovinei deceniului al IV-lea) – cf. datelor din Enciclopedia României, 1939. Din perspectiva aglomeraţiei urbane, Cernăuţii se plasa pe locul al II-lea, după Bucureşti, în ierarhia urbană a României epocii.

Intrat în componenţa URSS dupa cel de-al II-lea război mondial, unde planificarea teritorială se discuta la alte scări, Cernăuţiul devine un oraş de pe nivelul terţiar al noii structuri teritoriale. Şi în prezent, ca parte componantă a sistemului urban ucrainian, în ciuda creşterii demografice importante din ultimii ani, datorată afluxului de populaţie din estul ţării (240 mii de locuitori – 2001 şi 265 mii – 2018), Cernăuţiului nu i se poate atribui calitatea de oraş secundar.

Chişinăul reprezintă un caz aparte de evoluţie urbană. Inclus de facto în componenţa Imperiului Rus încă din 1791-1806 şi de jure în 1812, Chişinăul devine în 1818 reşedinţa Basarabiei, iar din 1873 reşedinţa unei mici gubernii ţariste. Însă, nu această funcţie regională i-a asigurat prosperitatea şi creşterea explozivă a populaţiei, ci (mai degrabă!) calitatea de mare hub militar, prin care Imperiul Rus controla geopolitic şi strategic sud-estul Europei. De la câteva mii de locuitori, mare parte militari ai armatei ţariste (în 1812), ajunge ca la jumătatea secolului al XIX-lea (1851) să se poziţioneze, cu 58,4 mii locuitori, pe al V-lea loc între oraşele imperiului, după Sankt. Peterburg, Moscova, Varşovia şi Odesa. Creşterea demografică realizată în bună parte pe seama funcţiei militare, continuă până la începutul secolului al XX-lea, când se plafonează la valori cuprinse între 120-130 mii locuitori. Intrarea în componenţa statului român a generat fluxuri majore de regrupări de populaţie, care au dus la comprimarea demografică a Chişinăului la 114,9 mii locuitori (1930). Autorităţile române, preocupate mai degrabă de asimilarea cât mai rapidă a teritoriilor vestice, neglijează Moldova răsăriteană, astfel încât, până în 1937, populaţia Chişinăului scade până la 112 mii locuitori. (Pe sâptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi