Caută 
1 MIN
Iaşii s-au secundarizat încă din primele decenii după unirea cu Ţara Românească, într-o perioada în care marile oraşe ale arealului central-estic al Europei erau doar la începutul expansiunii.
Tranziţia urbană, aflată la nivelul Moldovei într-o fază incipientă, dar clar mai avansată decât în restul Europei de sud-est, a fost curmată odată cu punerea în practică a politicilor teritoriale ale noului stat român, care urmăreau centralizarea tuturor aspectelor vieţii, de la politic şi administrativ, la relaţiile eonomice şi sociale.
Înainte de a trece mai departe, consider că e necesar să lămurim sintagma tranziţie urbană. Aceasta reprezintă o fază de creştere semnificativă a ponderii populaţiei urbane, care încadrează trecerea de la un stadiu de urbanizare embrionară cu o populaţie rurală ce depăşeşte 80% din structura populaţiei unui teritoriu spre un stadiu de saturaţie urbană, cu o pondere a locuitorilor citadini de peste 80%. Un astfel de proces implică, pe lângă o creştere preferenţială a oraşelor în detrimentul spaţiilor rurale, şi o schimbare profundă la nivelul structurii sistemului urban (iniţial, foarte simplă – un oraş primat şi un număr redus de oraşe dominate de talie mică şi cu funcţii urbane elementare) în care nivelul oraşelor intermediare tinde să joace un rol din ce în ce mai important (K. Emselem, 2000).
Oricum, Iaşul, după cum am scris şi în partea a VI-a a seriei, în ciuda prezenţei pe teritoriul său a unor servicii cel mai adesea absente în celelalte oraşe secundare ale geometriei contemporane a României (învăţământ superior, de exemplu), a început să evolueze în tandem cu nivelul secundar.
Debutul perioadei postbelice surprinde Iaşul, cu 96 de mii locuitori în 1948 şi 113 mii în 1956, pe o poziţie intermediară între marile oraşe ale României, mult în urma Clujului şi Timişoarei (117 mii, respectiv 111 mii – în 1948 şi 154 mii, respectiv 142 – în 1956), fiind egalul demografic (nu şi economic!) al Ploieştiului. Recuperarea de după cel de-al II-lea război mondial, care a lăsat răni adânci în fosta capitală a Moldovei, înclusiv în ceea ce priveşte simplificarea structurii etnice, eterogenă cândva, a fost de lungă durată. De abia la recensământul din 1977 Iaşul revine, cu 265 de mii de locuitori, în elita primelor trei oraşe secundare româneşti (pe pozişia a II-a, după Timişoara). Cel mai mare număr de locuitori e înregistrat la recensământul din 1992 (344 de mii de locuitori – locul al II-lea după Constanţa), moment ce reflectă cel mai bine situaţia demografică de la finalul episodului socialist. În acest interval, creşterea demografică a avut ca suport principal industrializarea, asemănător tuturor oraşelor mari şi mijlocii din România. Dezvoltarea industriilor metalurgică, chimică, farmaceutică, electronică, a utilajelor industriale, textilă etc. a schimbat radical profilul funcţional al oraşului, peste jumătate dintre salariaţii de la finalul perioadei fiind angajaţi în acest sector economic.
Situat departe de polarizarea metropolitană a Capitalei, Iaşul şi-a conservat serviciile teritoriale importante la nivel regional, precum învăţământul superior (la debutul anilor 90, cu 28 de mii de studenţi era al doilea centru universitar al ţării, poziţie pe care se menţine până la începutul deceniului trecut), medicină şi cercetare ştiinţifică. Chiar dacă deveniseră activităţi secundare, acestea au conservat hinterlandul regional şi s-au dovedit domeniile ce au revitalizat activitatea economică a oraşului în perioada post-socialistă.
După 1990, fenomenul ce caracterizează viaţa economică a oraşului e dezindustrializarea. De la aproximativ 80 de mii de salariaţi în industrie în 1992, în 2010 acest sector ajunge la doar 23 de mii de salariaţi. Involuţia duce la schimbarea radicală a profilului funcţional al oraşului, Iaşul redevenind un oraş al serviciilor importante la nivel regional.
Calitatea de mare centru universitar (peste 60 de mii de studenţi la jumătatea deceniului trecut, 54 de mii în prezent) joacă un rol important în evoluţia economică a oraşului, mai ales după criza economică mondială de la finalul deceniului trecut, care s-a prelungit în România şi în primii doi ani ai deceniului nostru. Calitatea de mare pol de talente, a impus Iaşul, alături de Cluj şi Timişoara, în elita oraşelor unde marile companii multinaţionale şi-au implantat sediile şi punctele de lucru din domeniile IT & Outsourcing, care constituie de aproape un deceniu motorul principal al creşterii economice de la Iaşi.
Evoluţiile din plan economic şi social au avut impact asupra evoluţiei demografice. Din 1992 şi până în 2011 populaţia oraşului s-a comprimat semnificativ – 321 de mii la recensământul din 2002 (primul loc între oraşele secundare), la ceva mai mult de 290 de mii de locuitori în 2011 (poziţia a III-a între oraşele secundare, după Cluj şi Timişoara). Scăderea nu e chiar atât de dramatică precum o arată aceste cifre. Chiar dacă centrul urban involuează, zona periurbană devine una dinamică din punctul de vedere demografic – comunele ce înregistrează creşteri substanţiale de populaţie, precum Miroslava, Rediu, Valea Lupului, Bârnova se alătură în această perioadă comunelor mai tipuriu periurbanizate: Tomeşti, Holboca şi Ciurea, ce adăposteau deja cartiere de tip urban încă din deceniul al IX-lea al secolului trecut.
Un fapt e clar, după 2011 statistica INSSE asupra evoluţiei populaţiei urbane a judeţului Iaşi, demonstrează o ceştere substanţială a populaţiei rezidente în Iaşi, cea care continuă întrucâtva seria cronologică a recensămintelor, probabil până la 305 mii locuitori. Impreună cu comunele din aglomeraţia morfologică, Iaşul se apropie de 390 de mii, iar zona urbană funcţională (de unde îşi recrutează forţa de muncă navetistă) are apropximativ 450 de mii locuitori. Aceste date poziţionează fosta capitală a Moldovei printre primle 4-5 componente secundare ale sistemului urban românesc.
Pe lângă aceste evoluţii importante mai ales la nivelul teritorial, aeroportul, companiile multinaţionale, cei aproape 5000 de studenţi străini fac din Iaşi unul dintre cele mai conectate oraşe ale României la nivelul mondial. Însă, această stare de fapt s-a instalat cu o întârziere de aproape un deceniu în raport cu oraşele vestice (Timişoara şi Cluj), ce au o accesibilitate sporită la nucleul dur al Europei.
