Ortodoxie și economie (4)

Există și o categorie a celor care au reflectat pe seama subiectului, în calitate de ortodocși din Europa Centrală și de Est. În această categorie se înscrie o cercetătoare bulgară, Daniela Kalkandjieva, de la Universitatea „Sfântul Kliment Ohridski” din Sofia (Bulgaria). Aceasta prezintă efectul negativ generat de dominația Imperiului Otoman asupra posibilității de a coagula o cultură instituțională care să devină congruentă cu receptarea capitalismului din Occident. Sistemul milieturilor promovat de Imperiul Otoman a ajutat Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol să țină deoparte prozelitismul catolic sau protestant, cel puțin până la înfrângerea turcilor în cea de-a doua Bătălie de la Mohacz (1687). Tradițiile patriarhale au rămas dominante, chiar dacă meșteșugarii bulgari începuseră să împrumute o serie de valori etice specifice capitalismului. Oamenii bogați (numiți ciorbagii) erau majoritar oieri care furnizau cele de trebuință armatei otomane. Banii acumulați nu erau investiți în activități economice, ci erau împrumutați cu dobândă. În momentul în care sistemul capitalist și-a făcut loc în Balcani (sec. al XIX-lea), societatea bulgară nu reușise să articuleze clase sociale distincte, fiind mai degrabă una egalitară. A subzistat în această formă până la Războiul Ruso-Turc (1877-1878). Capitalismul a funcționat în Bulgaria doar între 1878 și 1944, multele realizări ale acestuia fiind anulate ulterior de cei aproape 50 de ani de comunism. În plus, se arată în articol, Ortodoxia bulgară nu are nimic în comun din punct de vedere doctrinar și instituțional cu ceea ce Weber identificase la calviniști ca fiind „sentimentul fără precedent al unei singurătăți interioare”. Spre deosebire de protestanți, ortodoxul cel mai păcătos se putea mântui și în al doisprezecelea ceas.

O astfel de perspectivă mi se pare destul de apropiată de critica economistului și sociologului german Alfred Müller-Armack (1901–1978) la adresa Ortodoxiei. Teza lui era fondată pe ipoteza potrivit căreia Ortodoxia nu a reușit să stimuleze suficient de mult atitudinea speculativă față de profit și, implicit, față de comerț, deoarece nu a imprimat acea doză de exigență teologică în raport cu o serie de elemente care au făcut posibilă apariția capitalismului în Occident: activitatea economică, raționalismul și spiritul comercial.¹

Branko Milanovic, profesor la City University din New York (SUA) și cercetător afiliat la Luxembourg Income Study (LIS), se întreabă într-un articol de ce Imperiul Bizantin nu a devenit capitalist și de ce Revoluția industrială nu s-a produs în Imperiul Roman de Răsărit. Pentru că existau suficiente ingrediente pentru acest lucru, chiar dacă Moses Finley (1912-1986) sau Karl Polanyi (1886-1964) nu ar fi fost de acord: elite educate, o populație care cunoștea limbile greacă și latină, monedă proprie stabilă (solidus, numit și dolarul medieval), drept roman și instituții care protejau în linii mari drepturile de proprietate. Acesta consideră că birocrația militarizată, inegalitatea economică sau desele conflicte externe reprezintă cauze posibile pentru care terenul bizantin nu a fost fertil semințelor capitalismului. La fel cum Aldo Schiavone, Marx sau Bob Allen credeau că munca ieftină a sclavilor a blocat orice stimulent pentru inovație tehnică. Însă, așa cum descrie Milanovic cazul orașelor-stat italiene, Veneția și Genova, teoria mainstream (de exemplu, la Ricardo sau teoria doux commerce prezentă la Montesquieu, Voltaire, Adam Smith sau David Hume), potrivit căreia comerțul este o activitate care se derulează fără nici o constrângere exterioară, este falsă. Iar analiza istoriei Imperiului Roman de Răsărit arată viceversa, comerțul a fost însoțit mereu de război. La fel au stat lucrurile în Asia și Africa. Spre pildă, Războiul Opiului a fost câștigat prin utilizarea forței de către occidentalii europeni. Așadar, în general, comerț + război = acumulare de bogăție, acumulare care, ulterior, se expandează prin utilizarea de instituții monopoliste sau monopsoniste și, mult mai rar, prin antreprenoriat.

Economistul și sociologul german Alfred Müller-Armack a publicat un studiu extrem de influent în 1945, Despre sociologia religiei în Estul european. Filosoful grec Alexander Papaderos a răspuns documentat unor serii de afirmații care pun într-o lumină nefavorabilă Ortodoxia și rolul ei în dezvoltarea economică. Întâi, Müller-Armack consideră că Biserica Răsăriteană, spre deosebire de cea din Occident, nu a reușit să impună o serie de exigențe teologice care să reglementeze viața cotidiană. Spre exemplu, nu a putut să impună devoțiunea ascetică pentru muncă (Arbeitswille), așa cum s-a întâmplat în lumea protestantă. Replica lui Papaderos la o asemenea teorie invocă excesul de generalizare pe care îl fac, de obicei, cercetătorii occidentali care nu pot înțelege o întreprindere intelectuală atât de complexă decât prin lentila dialecticii antitezei și a conflictului. Mai mult, aceștia consideră că Biserica Ortodoxă ar fi consonantă cu conceptul de kosmofyge (retragerea din lume), tocmai pentru că se așteaptă ca aceasta să urmeze modelul roman de confruntare cu autoritățile civile și să nu aplice viații cotidiene un model comportamental de tip parakratikon (stat în stat). Papaderos denunță acest unilateralism științific, cu rezultate care nu reflectă realitatea obiectiv, ci o deformează plastic.² Potrivit acestuia din urmă, Ortodoxia a fost în măsură să transforme lumea într-o Împărăție a lui Dumnezeu exclusiv în liniștea tainei, nu agresiv, ostentativ sau radical: „Timp de o mie de ani, în fiecare fază a vieții sale istorice și culturale, Bizanțul a realizat asumarea firescului, a iraționalului și a maselor, transformându-le în istorie sacră, în koinonia teandrică, adică în Ecclesia, pentru a realiza întruchiparea istorică a dogmei Hristologice.”³

În multe situații, încercarea de a supune mecanic logicii, raționalului și demersului științific așa-zis obiectiv ceea ce e mai presus de capacitatea instrumentelor limitate ale oricărui cercetător benevolent devine o epistemologie naturaliter subiectivă, mistificată, deformată, cu pronunțate accente ideologice. O cunoaștere de tip luciferic…

Inima sus!

¹Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 59.

²Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 44.

³Alexander Papaderos (1975). Orthodoxy and Economy: A Dialogue with Alfred Müller-Armack, Social Compass, XXII, p. 44, citat din Chr. Yannaras (1973). The Privilege of Hopelessness, Atena, p. 102.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor