Până acum, Putin a pierdut

Ce a vrut Putin să obţină? Garanţii din partea NATO – în subsidiar din partea Occidentului – că lasă Ucraina în zona din influenţă a Rusiei. În paralel, o lesă mai strânsă de gâtul Belarusului, o verificare în teren că regimul de la Minsk latră la ordinele Kremlinului.

De ce acum? Pentru că, în teoria militară, înaintarea pe timp de iarnă, pe un sol îngheţat, se face mai rapid, deci ameninţarea unei invazii pare mai credibilă. Pentru că Occidentul – şi nu numai – se afla în perioada de convalescenţă, abia aşteapta primăvara să tragă aer în piept după doi ani de pandemie. Care pandemie a provocat tensiuni sociale în toate ţările cu democraţii solide, peste care tăciuni Rusia a turnat gaz, prin propagandă şi dezinformare. Pentru că, apropo de gaz, economiile europene sunt afectate de o criză energetică majoră, deci mai sensibile la şantajul practicat iarnă de iarnă de Moscova. Pentru că la Washington şi Berlin s-au instalat guverne „socialiste”, „fricoase” (urlă trollii ruşi, deghizaţi în conservatori), chipurile mai predispuse la compromis cu Moscova. Pentru că Biden e un „bătrân, incoerent şi senil”, Scholz nu are „statura” lui Merkel, Macron e cu gândul la alegeri, iar Johnson e mai contestat ca oricând la Londra. Pentru că Turcia a cumpărat armament rusesc, Polonia şi Ungaria duc un război cu Bruxelles-ul, iar interesele Chinei sunt, pe alocuri, convergente cu cele ale Rusiei. Pentru că intellingence-ul american îşi linge rănile după ce a pariat greşit pe rezistenţa regimului instalat la Kabul în faţa talibanilor. Pentru că Putin a ajuns la vârsta la care nu-şi mai permite strategii pe termen lung, nu mai are răbdare pentru interminabile partide de şah, în care să ciugulească ici şi colo câte un pion. Trebuia să pună mâna pe Regină. 

Ce a obţinut până acum? Senzaţia că, într-adevăr, poate conta pe Belarus. Rămâne de văzut, în măsura în care trupele ruseşti îşi continuă şederea la nord de Ucraina, cât va mai răbda Lukashenko umilinţa de a fi tratat ca un servitor pe propria-i feudă.

Unii vor spune că a obţinut Doneţkul şi Luhanskul, dar nu-i chiar aşa. Putin controla de facto cele două regiuni. De iure (vorba vine, Rusia şi dreptul internaţional…) le putea recunoşte independenţa fără să trimită tancuri la graniţă şi, ideal, într-un context mai favorabil. Imaginaţi-vă milioane de occidentali vara, pe şezlong la mare, cu telefonul în mână. Ar fi dat cineva click pe o ştire cum că „Rusia a recunoscut independenţa regiunilor Doneţk şi Luhansk”? Foarte puţini, iar asta s-ar fi tradus printr-o lipsă a presiunii publice pe guverne de a impune sancţiuni dure Moscovei. Doneţkul şi Luhanskul nu făceau parte din planurile principale de „atac”. Era doar soluţia de rezervă, costisitoare, care să fardeze un eventual eşec.

Unii spun că Putin a obţinut totuşi ceva, a arătat că Rusia rămâne un jucător important, de temut, pe scena internaţională. Păi era un jucător de temut şi înainte pentru că are bomba atomică, la fel cum grasul de la Phenian e un jucător de care trebuie să se ţină cont. Dar de când a masat trupe la graniţa cu Ucraina, lui Putin nu i s-a umflat niciun biceps, ci doar venele de la gât.

De ce nu a obţinut, până acum, ce dorea? Pentru că Occidentul a reacţionat neaşteptat de intransigent şi unit la pretenţiile sale. Fisurile pe care Putin le preconiza nu s-au produs (încă). Mai mult, ameninţările par să fi avut efectul contrar. Marea Britanie s-a comportat de parcă n-a părăsit niciodată UE, radiind investiţiile Moscovei în Brexit. Orban şi Erdogan s-au repliat sub steagurile NATO, conştienţi că o Rusie scăpată de sub control e mai periculoasă decât liberalismul „decadent” propovâduit în vest. Până şi China a anunţat că „suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a oricărei ţări ar trebui respectate”.

Ce mai poate să facă? Să continue şahul etern, cu trupele desfăşurate la graniţa Ucrainei, aşteptând ca undeva, în reacţia Occidentului, să se producă fisura. O variantă costisitoare, unde mai pui că pământul uşor uşor se dezgheaţă. Să mute presiune militară în alte zone cu conflicte îngheţate pentru a sugera că deţine controlul jocului, că totul face parte dintr-o strategie, bla, bla, bla. De fapt, să întindă mâna pentru o remiză, deşi piesele de pe tablă arată clar că a pierdut. Să prezinte independenţa celor două regiuni separatiste ca pe o victorie. Un PR care poate da roade acasă, dar care în plan extern (inclusiv în republicile satelit Moscovei) va fi perceput ca o dovadă de slăbiciune şi incoerenţă strategică. Să îşi piardă discernământul – dacă îl mai are – şi să arunce Europa, cu Rusia şi Ucraina cu tot, în cel mai negru coşmar de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai are discernământ? E întrebarea pe care şi-o pun serviciile de informaţii de pe tot globul, inclusiv cele de la Moscova.