Pe marginea disperării lui Cioran

Dacă suntem într-adevăr programaţi, după care program visează copilul? Lumea pe care a pierdut-o prin naştere?

Există oare o lume dincolo de noi, din care venim şi în care ne întoarcem?  

Ideea unui savant care spune că, dacă timp de un milion de ani un milion de maimuţe ar bate la maşina de scris, zi şi noapte, fără întrerupere, prin hazard există posibilitatea să rescrie, rând cu rând, literă cu literă. Hamlet-ul shakespearian nu pare să fie doar o simplă butadă. E o combinaţie posibilă.

Teoria savantului demonstrează, printre altele, şi superioritatea speciei umane: maimuţelor le-ar trebui un milion de ani, pe când Hamlet a fost scrisă de un singur om şi într-un interval de timp scurt, infim faţă de timpul cosmic.

*

În universul nostru cunoscut, materia apare sub o formă transfigurată.

Atomii şi microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experienţe, de ordin cognitiv şi chiar afectiv. La fel şi corpurile din macrocosmos.

După cum s-a spus, Bacovia auzea materia plângând.

Adică îi simţea suferinţa, zvârcolirea mută în spaţiul nesfârşit.

Uneori suferinţa, chiar suferinţa exacerbată, ne împinge spre cunoaşterea de sine.

Ceea ce Bacovia defineşte în câteva versuri Emil Cioran dezvoltă în multe pagini ale operei sale. Suferinţa şi disperarea sunt de altfel teme obsesive ale meditaţiilor sale, nu lipsite, desigur, de avânt poetic exacerbat, ce transformă pesimismul într-o stare tonică:

„A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuţi”, spune Emil Cioran. Şi tot el continuă: „A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii. Este atât de rar acest sentiment şi atât de ciudat, încât ar trebui să trăim cu strigăte. A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămânând în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală. A trăi singur înseamnă a nu mai cere nimic şi a nu mai aştepta nimic de la viaţă. Singura surpriză a singurătăţii este moartea. A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.”

Din exacerbarea suferinţei, la Cioran, ca şi la Bacovia, se naşte poezia. La amândoi, universul e negru, chiar dacă, în aparenţă, cum se întâmplă la autorul Plumbului, e plin de culori. La un moment dat însă negrul prin suprapunerea stărilor depresive devine strălucitor şi plin de o neaşteptată bucurie de a fi.

Şi aceasta deoarece suferinţa şi bucuria care izvorăsc din sinele profund nu au nici început şi nici sfârşit. Ele nu au nevoie nici de obiect, nici de subiect, nici de spaţiu, nici de timp pentru a ne a ne arăta o parte din adevărul existenţei, a fiinţei noastre. Căci, în fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, spiritul precede materia, care nu-i altceva decât o fantoşă a sa. Putem trăi în spirit, putem ignora materia din care suntem alcătuiţi? Da? Atunci de ce n-o facem? Nu ştim, şi nici nu vrem să ştim. Nu suntem tentaţi decât rareori să pipăim rotiţele mecanismului imponderabil din care e alcătuită existenţa noastră. Am dori, desigur, să înţelegem câte ceva din nonexistenţa ce propulsează sufletele noastre din beznă în lumină, îndemnându-ne să fim, să existăm, şi cu orice preţ… Lumina e iubire. Iar iubire gravitaţie care ridică trupurile în aer atunci când acestea tind să se contopească unul în altul făcându-le să se izbească de pereţi şi de tavan. Dar lumina înseamnă şi suferinţă, după cum înseamnă şi cunoaştere. O cunoaştere a întunericului ce vieţuieşte în noi, dar şi în fiecare particulă din univers.

Iată cum defineşte această dualitate pulsatilă, lumină-beznă, acelaşi Emil Cioran în volumul său Pe culmile disperării: „Ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el!”

Fraza această a lui Emil Cioran rezonează cu multe din versurile lui Lucian Blaga, cel din Poemele luminii, cu care, de altfel, Emil Cioran comunică în partea absconsă a operei sale. Lirismul unuia şi altuia vin nu din filozofia, ci din poezia lui Friedrich Nietzsche. Întâlnim la toţi trei acelaşi patos.

„Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge aceasta apă focul din mine şi focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi şi scântei, inundaţii de foc şi incendii de apă” – scrie Cioran.

Pasajul ne aduce aminte de primele poezii ale lui Blaga, dar şi splendidele versuri eminesciene din Oda în metru antic: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării./ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet/, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…”

Dacă la Eminescu suferinţa e un foc discret, lăuntric, la Cioran ea se transformă într-un uragan cosmic: „Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală – scrie Cioran – cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.”

Eminescu visează să renască din propria-i suferinţă „luminos ca pasărea Phoenix”, strigătul său se transformă într-o şoaptă agonică: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit,/ pe mine Mie redă-mă!” Agonia lui Cioran e expansivă. Murind, el nu doreşte o reîntoarcere la sine, o împăcare cu fiinţa sa lăuntrică. Dorinţa lui e una expansivă: stingându-se „într-o explozie radicală”, Cioran, intersectându-se iarăşi la nivelul ideilor şi a stărilor poetice cu Blaga, să ne amintim numai de poemul Daţi-mi un trup, voi, munţilor, vrea să-l suplinească pe Dumnezeu şi cosmosul creat. Acesta trebuie să poarte înlăuntrul său toate elementele eului său. Dar iată cum sună şi poemul lui Blaga: „Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor, /daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/Pământule/larg, fii trunchiul meu, /fii pieptul acestei năprasnice inimi, /prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, / fii amfora eului meu îndărătnic! /auzi-s-ar atuncea măreţii mei/ paşi/ şi-aş apare năvalnic şi liber/ cum sunt, / pământule sfânt./ Când aş iubi,/ mi-aş întinde/ spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,/ spre cer, să-l cuprind, / mijlocul să-i frâng,/ să-i sărut sclipitoarele stele.” Spre deosebire de Blaga, Cioran nu are nevoie nici de Dumnezeu, nici de iubire pentru a reface circuitul creaţiei cosmice. El îşi este suficient sieşi. Universul trebuie să reprezinte opera sa izvorâtă dintr-o dispere fără margini, şi asta deoarece „bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul” , inclusiv credinţa în Dumnezeu.

Desigur, Cioran exagerează. Avântul disperării sale e de nestăvilit.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist