Pocăinţa, act creator?

Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastră ca măcar atunci să ne pregătim pentru a ne apropia, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, de sfântul potir. Din păcate, unii înţeleg că doar atunci avem datoria de a ne apropia. Ba chiar nici măcar în cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Paşti. Or, această atitudine denotă o indolenţă ce se cuvine a fi corectată de slujitorii altarelor, care nu sunt chemaţi doar la a păzi potirul, ca nu cumva să se împărtăşească cineva fără binecuvântare şi dezlegare, ci şi la a învăţa pe cei încredinţaţi spre păstorire despre datoria de a se strădui în permanenţă spre „a gusta şi vedea că bun este Domnul”. Preoţii nu sunt, nu trebuie să fie gardieni, ci călăuze şi surse de inspiraţie.

***

Pentru ca Dumnezeu să poată interveni în viaţa ta, să te poată ajuta, este nevoie să-ţi asumi întru totul întreaga ta existenţă, să vii înaintea Sa cu onestitate şi fără să mai „târâi” cu tine şi pe alţii. Şi admiţând (mărturisind credinţa) că doar El te poate vindeca (mântui). Dacă vom avea curajul şi înţelepciunea de a renunţa la această viclenie a noastră – neasumarea, învinovăţirea altuia –, atunci vom deschide şi calea către minuni de mărimea celor din Evanghelii. Asta ne împiedică, în ultimă instanţă, să mergem pe Cale. Oricâte nevoinţe am face, oricât har am primi, dacă nu ieşim din logica lui Adam cel de după cădere, nu putem intra în (supra)logica Împărăţiei Cerurilor.

***

La dregătorul bogat (v. Luca 18, 18-27) e cel mai evident că „păzirea poruncilor” nu reprezintă un scop în sine, ci cale către Dumnezeu. Pocăinţa înseamnă întoarcere către Dumnezeu, alipirea de Mântuitorul Hristos. Implică traseul de la un mod mai degrabă impersonal de a trăi credinţa (împlinind „nişte” porunci) la ceva foarte personal, la o implicare totală, fără rest (când urmăm cu totul unei Persoane). Pe traseul acesta edificator, ucenicul poate avea şi o mare ispită: aceea de a considera că acel „personal” se referă la duhovnicul său de care se ataşează, uneori, în mod nesănătos. Duhovnicul ghidează spre Hristos, nu trebuie să se interpună în această relaţie a ucenicului cu Dumnezeu, ci să o faciliteze. El nu e zid, ci punte.

***

Filosoful creştin Nikolai Berdiaev considera că „răul obiectivaţiei”, cel care este generator de sclavie pentru om, „nu este altceva decât consecinţa căderii şi a păcatului său. Starea de cădere şi de păcat comportă o anumită structură a conştiinţei şi nu poate fi învinsă numai prin căinţă şi ispăşirea păcatului; această victorie cere intervenţia activă a tuturor forţelor creatoare ale omului. Numai după ce omul va desăvârşi ceea ce este conform cu vocaţia sa, se va produce o a doua venire a lui Hristos, vor apărea un nou cer şi un nou pământ: regatul libertăţii” (în volumul „Despre sclavia şi libertatea omului”, Editura Antaios, Oradea, p. 263). Câţi dintre noi ne-am gândit vreodată la spovedanie ca la un act creator? O re-creare a omului, o modelare a lutului „omului vechi”, harul lui Dumnezeu şi pocăinţa noastră conlucrând la „îmbrăcarea în omul cel nou, cel după Dumnezeu” (cf. Efeseni 4, 24).

***

Spovedania nu e „căutarea unui echilibru în viaţă”. Este, mai degrabă, o scoatere din ţâţânii unei existenţe confortabile, monotone. De altfel, multe se fac în lume azi (sau mai degrabă nu se fac, nu se spun!) sub masca echilibrului, invocând dreapta socoteală. Dar de un lucru avem nevoie pentru a ne rupe definitiv de influenţele şi de logica celor lumeşti: de „nebunia pentru Hristos”. Altminteri, tare mă tem că ceea ce apreciem ca „prudenţă” astăzi poate lesne lua mâine chipul indiferenţei sau dispreţului faţă de cele sfinte. Iar ceea ce numim „cuminţenie” va lua chipul apostaziei la vreme de prigoană.