Regula numărul unu

Urmărind evenimentele politice din ultima perioadă şi punând cap la cap unele observaţii de-ale mele din trecut, am ajuns să fac un portret robot al politicianului român dinainte şi de după 1989. Pentru că sunt toţi la fel, au acelaşi comportament şi gândire.

Să începem. În primul rând totul porneşte de la mentalitatea naţională care impune fiecărui cetăţean să trăiască după regula „sfântă”: ajută şi vei fi ajutat. Aceasta este regula numărul unu, în faţa ei nu mai este niciuna. Nu are legătură cu religia, cu istoria sau cu o anume filosofie de viaţă conştientizată, iniţiată de cineva, de un părinte spiritual, şi perpetuată de-a lungul timpului. Este vorba despre aceeaşi mentalitate care a existat din vremurile primitive şi până în prezent, una care stăpânea micile grupuri de humanoizi ce populau Terra. Practic legăturile care existau între aceste fiinţe se bazau pe datoria faţă de ceilalţi. Şi când spun ceilalţi mă refer strict la grupul relativ mic, restrâns, format din familie, cerc de prieteni, cunoştinţe apropiate. Pe omul preistoric nu-l interesa niciodată ce se întâmpla cu indivizi din alte cete sau triburi. El ajuta şi cerea ajutorul doar de la ai lui.

Românii au păstrat până în ziua de astăzi acest adevărat reflex social, ei nu au avut niciodată mentalitate de grup mai mare, omogen, cum s-a întâmplat cu alte popoare care erau stabilite pe anumite teritorii perioade îndelungate fără să fie cotropite, cucerite, date dintr-o mână în alta, de la un imperiu la altul, ca o minge, cum am fost noi. Aceia au avut timp să îşi închege un spirit naţional, o gândire comună şi să gândească dincolo de ceata, grupul sau chiar tribul lui pentru un interes comun de pe un teritoriu mai vast. Cu alte cuvinte, noi suntem aşa pentru că numai această metodă ne-a asigurat supravieţuirea: restrângerea în grupuri cât mai mici, mai compacte şi mai sigure.

În grupul tău ai garanţia că vei avea parte de încredere, de susţinere fără condiţionare ori reţinere. Chiar şi atunci când situaţia ta, care trebuie apărată, este nedreaptă faţă de alţii, sau pur şi simplu nu este conformă cu adevărul. E principiul care mai e şi acum predat în unele familii: îţi aperi fratele, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, indiferent dacă acela a furat, a omorât, a înşelat pe altcineva. Nu te interesează străinii, doar fratele, el să fie bine, el este sânge din sângele tău; legea, dreptatea, adevărul obiectiv nu contează. Este politica de clan: Mergem înainte toţi, uniţi! Şi ne va fi bine.

În politica românească este exact la fel. Vedem asta peste tot. În timpul comunismului, dacă aveai un prieten, o rudă sau chiar o cunoştinţă cu care te împăcai bine, care era din acelaşi clan cu tine, şi care avea o funcţie importantă politică, administrativă, erai liniştit. Mâncarea, care lipsea majorităţii, la tine venea din sursele respective, constant şi bine, la fel şi favorurile pe linie profesională. Nu trebuia să fii bun în ceva, ci doar să ai o cunoştinţă care să te ia sub aripa ei protectoare, să te apere, să te promoveze. Şi tu, la fel, făceai tot ce îţi stătea în putinţă, călcând pe orice principiu, să îţi ajuţi „aproapele”. Nu exista altă formă de supravieţuire, de bunăstare, decât apartenenţa la un grup. Dacă grupul tău era bogat, important, influent, erai pe cai mari, dacă în jurul tău erau numai sărăntoci şi zilieri pe ogor, nu aveai nicio şansă de a avea un viitor mai bun.

Unica şansă de aţi îmbunătăţi starea, de a evolua pe scara socială, era aceea de a intra într-un grup superior celui în care te-ai născut, ai crescut. De a schimba practic triburile. De cele mai multe ori nici nu trebuia să ai calităţi extraordinare, singura care te putea duce garantat unde trebuia era loialitatea faţă de acel grup. Dacă dovedeai prin fapte, prin sacrificii că eşti loial, ajutorul îţi venea fără doar şi poate, mai devreme sau mai târziu.

Situaţia este identică acum, în aşa-zisa „democraţie” din zilele noastre. Dacă e să urmăm un traseu al unui tânăr cetăţean care este ar acum într-o funcţie importantă pe criterii politice, recunoaştem următorul tipar: cetăţeanul respectiv s-a aflat la un moment dat în situaţia de a-şi alege o carieră. A constatat că niciuna nu era potrivită pentru el şi a decis să intre într-un partid, că poate acolo se lipeşte ceva de el. Ca orice începător a fost pus la lipit afişe, la chemat oameni pentru proteste, la împărţit fluturaşi, la scris e-mailuri, la cumpărat ţigări şi altele asemenea. După o perioadă începe să fie recunoscut ca un membru harnic, sârguincios şi loial partidului. Şefii îi dau în sarcină treburi din ce în ce mai importante. Fiecare din aceste sarcini este ca o probă de încredere faţă de grup. El primeşte, practic, credite pentru activitatea sa.

La un moment dat, şi acel moment sigur va veni, va fi propus pentru prima să funcţie de răspundere, în care să reprezinte interesele partidului. Atenţie, interesele partidului primează, el a ajuns acolo datorită partidului şi pentru acesta va face aproape totul. Dacă rămâne un rest, va fi pentru el. Acel rest va fi din ce în ce mai mare odată cu trecerea timpului.

Politicianul nostru în ascensiune, va fi apoi trecut pe o listă de candidaţi, undeva pe la coadă. Acesta e un prim semn important că viitorul lui e pe calea cea bună. Din acel punct, partidul nu va mai fi doar un grup, ci o a doua familie. Oricând şi oriunde va avea nevoie de ceva, un membru-coleg îl va ajuta. Partidul fiind mare, practic va avea cunoştinţe în toate domeniile. Nemaipunând la socoteală relaţiile transpartinice (politicienii cu vechime sunt apropiaţi cu alţi politicieni cu vechime din alte partide şi formează împreună un grup special, select, care uneşte practic toate partidele sub acelaşi stindard neoficial).

Poziţia lui pe lista de candidaţi va fi mai bună cu fiecare scrutin electoral, până ce va „câştiga” primul lui mandat într-o funcţie publică sau ca şef/director în vreo instituţie. Partidul va câştiga, de fapt, pentru el. Din acea clipă sublimă, sarcina lui se dublează: el trebuie să reprezinte alegătorii/angajaţii, dar şi partidul. Mulţi sunt uşor bulversaţi de această nouă postură, dar majoritatea ştiu sigur ce să facă: exact ce au făcut şi până atunci. Partidul care i-a dat pâine şi prestanţă, „culegându-l de pe străzi”, va fi pe primul loc, ceilalţi pe locul doi. Niciodată nu va fi invers!

Un şef ales politic nu va fi vreodată unul eficient. Interesele lui vor fi doar personale şi politice (a se citi „de clan”), iar modul lui de lucru cu străinii de partid va fi unul tipic: va ajuta pe unii sau pe alţii pentru a şi-i face apropiaţi şi loiali, iar restul, majoritatea adică, va fi complet neglijată. Şi istoria se repetă.

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video