REPORTAJ – Viaţa în scaun cu rotile. Iaşul, oraşul obstacolelor de netrecut, unele puse chiar de Primărie. Până şi Casa de Pensii e de netrecut

Însoţită de Andrei Popa şi Alex Luchici, doi tineri care se deplasează doar cu ajutorul scaunelor rulante, am parcurs câteva sute de metri din centrul Iaşului, încercând să înţeleg cât de uşor de navigat e oraşul atunci când ai deficienţe locomotorii. Punctul de întâlnire a fost intrarea în Palas Mall, dinspre Hotel Moldova. Andrei şi Alex au propus traseul: mergem pe Bulevardul Stefan cel Mare şi Sfânt, trecem pe lângă Primărie, traversăm spre CUB şi apoi ne îndreptăm spre Piaţa Unirii. Planul s-a schimbat pe parcurs, pentru că bateria scaunului electric folosit de Alex era pe terminate.

Despre Andrei am scris AICI. Şi-a lansat un site squeezeit.ro şi o pagină de Facebook facebook.com/sqz.ro pe care întreţine relaţia cu clienţii săi, firme care doresc să-şi promoveze afacerea cu ajutorul unor panouri publicitare electronice. Alex Luchici, pe de altă parte, e preşedintele APTA (Alianţa pentru Promovarea Transportului Alternativ) şi fondator al Asociaţiei EuRespect şi, prin acţiunile sale, are grijă ca autorităţile locale să fie mai atente la problemele de accesibilitate din oraş.

Andrei e paralizat de la piept în jos. Îşi poate mişca braţele, limitat, şi capul. Alex e paralizat de la umeri în jos. “Eram student la Geografie, în primul an, când am mers în Deltă şi am plonjat în apă. Culmea, eu sunt din Tulcea şi cunosc bine Delta, dar am nimerit într-un banc de nisip. Mi-am fracturat coloana, a fost cel mai rău scenariu posibil – să te alegi cu o astfel de fractură în apă, să trebuiască să fii pus în barcă, transportat la mal, apoi la spital”, a povestit, pe scurt Alex despre accidentul care avea să-i schimbe viaţa. Se întâmpla în 2006. Doi ani mai târziu revenea la Iaşi şi avea să-şi continue studiile la Facultatea de Geografie şi Geologie la care fusese admis înainte de accident. “După acest accident am început să văd viaţa din perspectiva unui utilizator de scaun rulant şi am început să conştientizez problemele de accesibilitate care există în Iaşi, şi care s-au dovedit a fi foarte multe, încă din acel an, 2008, când am revenit în Iaşi, şi care persistă până în prezent”, spune Alex, care, din 2010 începea să se implice, prin asociaţia pe care a fondat-o, EuRespect, în diverse acţiuni de conştientizare a nevoilor persoanelor cu dizabilităţi. De trei ani este şi preşedinte al alianţei APTA (Alianţa pentru promovarea Transportului Alternativ).

„Noi reprezentăm categoria persoanelor cu dizabilităţi, care în Iaşi sunt 11.800, aproape 12.000 de persoane. Iar în judeţ sunt aproape 30.000 de persoane, care vin, inevitabil, în Iaşi, pentru servicii medicale. Sau care ar veni pentru activităţi de divertisment. În aceste cifre se încadrează toate tipurile de dizabilităţi, copii şi adulţi. Dar accesibilizarea nu este numai pentru persoanele cu dizabilităţi, este şi pentru vârstnici şi pentru părinţii cu copii în căruţ. Toţi ajungem să avem o vârstă, iar bătrâneţea vine cu limitările ei. Ajungem la o vârstă când nu mai poţi să ridici piciorul să treci o bordură”.

Cel mai logic început al traseului propus de Alex şi Andrei ar fi fost prin dreptul Hotelului Moldova, apoi pe trecerea de pietoni către Moldova Mall. Însă câteva borduri stau în calea scaunelor. Soluţia, în cazul lui Alex şi Andrei, a fost ocolirea, pe lângă biserica Sf. Nicolae Domnesc. Apoi, cu Palatul Culturii în spate şi cu privirea spre pietonalul Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt cei doi bărbaţi aveau să încerce o nouă traversare către centrul Municipiului Iaşi. Însă şi acolo trecerea de pietoni dă într-o bordură, aşa că cei doi tineri s-au văzut nevoiţi să intre cu scaunele rulante pe stradă şi să ocolească zona, printre maşini.

„Mereu sunt locuri pe care trebuie să le ocolim. Sunt staţii de tramvai de unde noi nu putem lua tramvaiul. În zona Copou, de exemplu. Tot Copoul are staţii amenajate de tramvai, dar nu sunt accesibilizate. Tramvaiul opreşte în staţie pe mijlocul bulevardului. Noi rămânem în staţia de autobuz, pentru că nu putem să coborâm cu scaunul rulant, independent, la nivelul carosabilului sau la tramvaiul din mijlocul drumului, pentru că nu există o rampă de legătură între staţia de autobuz şi carosabil. De aceea noi suntem mereu supuşi riscurilor, şi de multe ori ni le asumăm. O luăm pe lângă trotuar, mergem printre maşini, pe margine, pentru că trebuie să luăm acel tramvai. Dar asta pentru că suntem noi, unii, mai dornici să ne bucurăm de viaţă, sau mai aventuroşi, dar sunt alte persoane care efectiv nu au posibilitatea şi nu vor să rişte”, spune Alex.

Andrei, cu un scaun mai uşor, ajutat şi de asistentul său, Robert, e întotdeauna cu o lungime de căruţ în faţa lui Alex. Asistă la toată discuţia însă, şi completează: „De fiecare dată, ca să te descurci în Iaşi, ca să ajungi acolo unde îţi propui, te gândeşti de la început ce poţi să faci, care e traseul, cât de încărcată să fie bateria căruţului, etc”.

Aproape la fiecare trecere de pietoni, scaunele cu rotile au de depăşit nişte obstacole, un fel de podeţe, plasate ca să protejeze mănunchiuri de cabluri ce traversează trotuarele. Pe banda lină din faţa Primăriei, destinată persoanelor cu dizabilităţi, se înaintează greu. Nu doar că zona e aglomerată, dar din sens opus apar mereu tineri pe trotinetă, care preferă banda lină caldarâmului de pe pietonal. Caldarâm care îi zguduie pe cei doi bărbaţi în scaun cu rotile, imediat ce zona confortabilă lor se termină. “Cum suporţi zguduiturile? Pe mine mă rup de spate zdruncinăturile astea”, îi spune Andrei lui Alex, în timp ce se pregătesc să traverseze strada, din dreptul supermarketului Mega Image (fostul restaurant Cina), către Cub.

Alex are deja pixul pentru tabletă în gură şi e îngrijorat mai degrabă de bateria care se consumă. Autonomia e pe ducă. “Îl ţin în gură ca să nu-mi cadă, de la trepidaţiile astea”, îmi explică, odată ajuns pe trotuar, arătând spre pixul special pentru tabletă. E legat de scaunul electric cu o centură de siguranţă, iar mâinile îi sunt fixate cu curele pe braţele scaunului. La nivelul gurii are un microfon, pentru că e sunat adesea şi răspunde de pe mobilul fixat în faţa sa. Pe acelaşi mobil, cu pixul ţinut în gură, tastează atunci când vrea să scrie un mesaj. Mie îmi explică: “E un disconfort. Noi, prin prisma afecţiunii, avem nişte contracţii musculare care sunt cauzate de genul ăsta de trepidaţii, vibraţii. Mersul simplu pe străzi devine un disconfort în condiţiile astea”.

Mai depăşim două obstacole plasate de primărie în calea persoanelor cu dizabilităţi şi ne oprim la baza scărilor care duc spre Agenţia Teatrală. Scările nu sunt multe. Două trepte, o suprafaţă plană şi apoi încă trei trepte. Pentru Andrei şi Alex presupun însă urcarea a două rampe imposibile, scurte şi abrupte, fără bară de susţinere. “Imobilizat” de somn, sau poate de oboseală, un bărbat doarme confortabil pe aceste trepte. Alţii, le urcă în două-trei secunde. Andrei le priveşte şi ştie că orice încercare de escaladare e sortită eşecului. Ca să ajungă pe platforma de la CUB ar trebui să facă un mare ocol, pe la Casa Modei.

Andrei arată spre Mega Image-ul din apropierea Primăriei Iaşi. Rampa de intrare e abruptă, greu de urcat. Cea de ieşire e bună, e mai lungă, mai puţin înclinată. Dar e blocată cu nişte panouri publicitare. Pe de altă parte, atunci când au treabă în clădirile autorităţilor publice, Andrei şi Alex au din nou probleme. “Ideea e că, având un însoţitor, pot să ajung aproape oriunde. Dar, la fel, ocolind toate obstacolele. Însă, când am făcut firma, la Registrul Comerţului era rampă la intrare, dar pentru depus actele trebuia să ajung la etaj. Nu este lift, aşa că a trebuit cu multe rugăminţi să vină comisia jos, să completăm formularele jos, şi să facem toate procedurile acolo. Şi la alte instituţii este aceeaşi problemă. Şi la Casa de Pensii la fel e”.

„Aşa e, o instituţie care lucrează cu persoane vulnerabile ar trebui să ia măsuri, să accesibilizeze cu lift. Însă mult instituţii consideră că dacă au instalat o rampă, au rezolvat problema”, constată Alex, care continuă să povestească despre obstacolele pe care Iaşul nu se grăbeşte să le dărâme din calea persoanelor imobilizate în căruţul cu rotile: „Teatrul Naţional are rampă pe lateralul clădirii pentru persoanele cu dizabilităţi, numai că este o rampă foarte înclinată, este necesar sprijin pentru a urca acolo. Şi chiar recent am sesizat o problemă la Teatrul Naţional, că între parcarea adaptată şi intrarea adaptată pentru persoanele cu dizabilităţi este o bordură, o treaptă pe care eu personal nu o pot depăşi singur, independent, cu scaunul electric. S-a făcut o rampă de lemn, o soluţie provizorie. Am sesizat şi primăria că este inadmisibil ca o clădire care este patrimoniu să aibă rampă de lemn pe care să o scoată portarul când ai tu nevoie să o foloseşti. Acolo trebuie făcută o rampă permanentă, integrată arhitectural”.

„Sunt zone unde drumul îţi permite să ajungi, şi sunt zone unde nu sunt rampe deloc. Cum a fost în faţa Palatului, la acele treceri de pietoni. Şi eşti nevoit să ocoleşti foarte mult timp, şi asta te descurajează, şi face imposibil pentru multe persoane cu dizabilităţi să aibă o viaţă activă în Iaşi. E greu să-ţi găseşti un job, pentru că e o provocare să mergi pe străzile din Iaşi. Nu se ţine cont să fie un traseu continuu, să nu aibă o persoană vulnerabilă probleme dintr-un capăt în altul. Mereu e ceva care îi termină. Ca şi aici, am făcut o plimbare pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a trebuit să ocolim căsuţe, să intrăm pe pavaj, când ar fi trebuit să mergem pe zona lină pentru scaune rulante. Acelea nu sunt pista de biciclete, sunt pentru a uşura mersul cu cărucioare.”

Dar… “Mereu suntem puşi în situaţii în care pare că deranjăm. Ar trebui să avem facilităţile astea ca să ne descurcăm independent şi să nu simţim că deranjăm pe cineva. Platformele acestea de ridicare, cum este de exemplu la Casa Studenţilor – acolo nu avem o rampă în faţă, cum ar fi firesc. Trebuie să mergem prin parc, ca să ajungem în lateralul clădirii, iar acolo este o platformă cu şine, care însă e pentru scaune mai mici, nu şi pentru scaune electrice. Penultima dată când am fost acolo, s-a blocat rampa. Şi de fiecare dată când merg acolo, mă aşteaptă doi – trei oameni, unde este independenţa? Platforme absolut inutile mai sunt şi la pasarela din Alexandru – nu cred că au fost folosite vreodată. Nimeni nu ştie la cine este cheia. Pe lângă asta, o platformă de genul acesta vine cu un set de reguli ca să funcţioneze, trebuie să ştii cum să foloseşti barele de siguranţă, de exemplu. Şi nu oricine vine acolo pregătit să cunoască aceste lucruri. Din cunoştinţele mele se dau şi bani pentru mentenanţa acestor rampe, cum sunt şi cele din Piaţa Unirii. Acolo sunt vreo trei – patru platforme de genul acesta pe care nu le foloseşte nimeni. Ele sunt întreţinute, dar nimeni nu le foloseşte”, spune Alex.

Ambii au încercat să coboare sau să urce cu platformele pentru scaune cu rotile montate la scările ce duc dinspre Piaţa Unirii înspre Bulevardul Independenţei. “Eu am sunat şi la Poliţie”, spune Andrei. Alex, în schimb, a întrebat în toate magazinele din zonă încercând să afle cine este păstrătorul cheii de la platforma destinată persoanelor cu dizabilităţi: „Cine are cheia? E un mister. La un moment dat una din farmaciile acelea de pe esplanada din Parcul Piaţa Unirii făcea o campanie gratuită de depistare a Hepaticei C. Şi am ajuns, am întrebat la toate magazinele din zonă cine are cheia şi până la urmă tot pe scări m-au coborât, aveam un scaun mai mic. Dacă eram cu scaunul electric nici nu participam la campanie, pentru că nu ajungeam. Numai scaunul are 130 de kg. Cu mine cu tot, are 200 de kg, câţi oameni ar trebui să mă ridice sau să mă coboare pe scări? La Primărie am fost odată la o întâlnire cu domnul primar, iar domnul primar mi-a pregătit doi jandarmi să mă urce la etaj. Şi nu am acceptat. Până la urmă ne-am întâlnit la parter”.

Deşi nu e născut aici, Alex se consideră ieşean. S-a întors pentru facultate şi a rămas pentru că iubeşte Iaşul, aşa cum e, un oraş cu dizabilităţi pe care vrea să-l ajute să se facă bine.