Respect: pentru Cristina Neagu, dar şi de la ea

Deşi mai discutăm încă despre handbal, începem cu amintiri din fotbal. Din 1998, înainte de „Coupe du Monde”, amintim despre celebrul discurs al lui Gică Hagi, cu faimoasa sa cerere de statuie. Atunci după un test de pregătire înaintea turneului final (o, tempora!) cu Paraguay, unii dintre ziariştii dâmboviţeni s-au năpustit asupra portarului tricolor, Bogdan Stelea, fără să ştie că „Arnold”, prea afectat de boala fetiţei sale, nu s-a concentrat prea mult în acel amical. Atunci, marele căpitan Hagi a tunat cu voce de stentor, cerând respect pentru performanţele generaţiei sale, care „merită statuie”. Cu ce se mănâncă acel respect a definit imediat Hagi care a decretat „silenzio stampa” pentru presa română în timpul competiţiei. Mă număr printre ziariştii români prezenţi atunci în Franţa, care s-au arătat frustaţi de atitudinea similară cu a văcarului supărat pe sat decisă de „marele Gican” şi de respectul unilateral înţeles de el la vremea aceea.

Dar dacă Gică a cerut respect de la ziarişti şi suporteri, alţi sportivi români cu pedigree pretind respect de la arbitri. Lăsând la o parte faptul că respectul trebuie să vină de la sine, nu cerşit, valabil şi în cazul evocat mai sus. Meme Stoica, cunoscutul conducător din Ghencea, se inflama din cauza arbitrajelor defavorabile Stelei (încă din vremurile în care de FCSB nu se pomenea), declarând cu patos că performanţele Stelei şi contribuţia ei la coeficientul naţional merită mai mult respect din partea cavalerilor în negru. Peste ani, emfaticul antrenor de la CFR Cluj cerea la persoana a treia imperială acelaşi lucru; „Dan Petrescu a făcut ceva pentru fotbalul românesc şi merită mai mult respect. Dar, de unde nu-i…”,uitând că în multe cazuri respectul „fluieraşilor” faţă de multipla campioană se manifesta vădit.

Şi iată cum ajungem la handbal şi la diatriba Cristinei Neagu (unul dintre puţinele nume uriaşe ale spotului românesc din ultimul deceniu), diatribă despre lipsa de respect a arbitrelor meciului de la Europene cu Muntenegru, manifestată faţă de România şi faţă de ea însăşi. Poate că mânia marii handbaliste este justificată, nu este aici locul unde să judecăm la miligram şi milimetru prestaţia celor două austriece la partida de marţi. Dar arbitrajul se bazează pe regulamente şi nu pe respect. Sau, mai exact, este normal ca arbitrii să respecte sportivii, dar în mod egal, indiferent de performanţele trecute, prezente şi viitoare. Mai mult, draga noastră Cristina aruncă săgeţi nimicitoare şi faţă de public: cine nu gândeşte ca ea, nu este bun român, glăsuieşte interul stânga cerând ca Federaţia Română să protesteze la EHF pentru adoptarea unor măsuri drastice. Prezumţia de nevinovăţie se aplică şi în sport, indiferent dacă e o cauză juridică, iar până la dovezi, arbitrajul din meciul România-Muntenegru s-a dovedit a fi de slabă calitate, nu tendenţios. Câţiva foşti şi actuali arbitri de handbal au arătat că doamnele din Austria au greşit în ambele direcţii, un pic mai mult în defavoarea României. Este şi părerea lui Constantin Din, unul dintre cei mai buni foşti arbitri români şi preşedintele FRH. S-a lansat în eter şi ideea unei scrisori de scuze adresată de forul european către cel românesc, lucru nedemonstrat şi greu de crezut, dar menit a potoli furia Cristinei. Şi inutil, pentru că marea noastră handbalistă nu vrea scuze, ci „sânge”, adică măsuri ferme împotriva celor două.

Mulţi acceptă că arbitrele au comis-o în ambele direcţii, dar spun că greşeala din ultimele secunde a fost decisivă şi, în consecinţă, a fost „furăciune” curat-murdară. Numai că atunci mai erau câteva secunde, muntenegrencele aveau un gol în faţă, iar româncele aveau nevoie de două pentru a întoarce destinul, asta fără a spune că miracole gen Bianca Bazaliu din jocul cu Spania nu se întâmplă chiar la fiecare meci. În treacăt, trebuie menţionat că o calificare în semifinală a fost foarte aproape pentru naţionala României, dar mult peste potenţialul arătat şi aşteptările anterioare.

În loc de tonele de opinii la adresa arbitrajului, ar fi trebuit ca mai-marii handbalului românesc, inclusiv Cristina Neagu să analizeze prestaţia tricolorelor la acest campionat european, cu bune şi rele (fiindcă au existat şi lucruri bune). Iar subsemnatul, ca român denaturat ce se află, o roagă pe Cristina Neagu, pe care o apreciază la superlativ, să respecte şi ea pe partenerii de întrecere şi cei care o susţin, pentru a beneficia de respectul meritat.