Rezoluţie de Anul Nou

Unul dintre cele mai importante obstacole pe care le întâmpină orice încercare de analiză a unei opere în desfăşurare, complexă şi proteică, îl constituie încadrarea viziunii istorice a autorului în corsetul incomod şi mutilant al unei şcoli sau direcţii de gândire prin intermediul căreia să putem legitima o analiză comparată. Aşa cum ne prezintă orice fişă de dicţionar Alexandru Zub are peste 35 de volume originale de autor, fără a mai socoti zecile de volume coordonate sau miile de studii şi articole publicate în ultimele patru decenii, ceea ce face ca plasarea sa în cadrul unei singure şcoli istorice sau a unui traseu metodologic singular sa fie cu neputinţă. O explicaţie, oricât de sumară şi schematică, a acestui fenomen de metodologie proteică ar trebui să facă referire cel puţin la sărăcia şi simplitatea brutal-ideologică care au dominat discursul istoric postbelic din ţara noastră până în 1989, rudimentar, subordonat temelor şi metodelor staliniste sau naţional-comuniste ale puterii, faţă de care istorici precum Al. Zub nu au putut răspunde decât cu o permanentă încercare de racordare la curentele şi direcţiile de investigare folosite în ţările occidentale în această perioadă. Efortul continuu, sisific de multe ori, de adoptare critică a direcţiilor de analiză istorică din lumea liberă a marcat indelebil evoluţia gândirii şi ajustarea continuă a instrumentarului explicaţiei şi înţelegerii fenomenelor istorice şi a făcut ca discursul despre trecut rafinat în ţările „lagărului” socialist să fie într-un permanent proces de reconfigurare, să se transforme, sinuos şi aluvionar, în funcţie de ecourile întârziate ale curentelor şi modelelor occidentale, să fie marcate de încercarea disperată şi uneori defazată de sincronizare. Aceasta ar putea fi partea de context care explică diversitatea temelor şi nuanţărilor metodologice care ilustrează opera celui mai important istoric ieşean postbelic dincolo de poziţionările şi nuanţările fireşti care jalonează parcursul de decenii în gândirea oricărui savant. Mai presus însă de etape, de modificare a accentelor, de nuanţări stilistice sau de reconfigurări metodologice proprii oricărui gânditor care îşi rafinează instrumentele pe parcursul vieţii, diversitatea tematică şi metodologică a operei lui Al. Zub dă seama şi de misiunea pedagogică a scrisului său, de încercarea eroică de a infuza un mediu arid şi rudimentar, cel al istoriografiei româneşti postbelice, cu sugestii de cercetare, cu informaţii şi teme proprii cercetării istorice occidentale, elemente care, din cauza izolării academice promovate de guvernele comuniste, lipseau din discursul universitar sau din oferta de cercetare şi reflecţie istorică a vremii în ţara noastră. O simplă trecere în revistă a şcolilor istorice, a metodelor şi a figurilor academice de vârf din domeniu promovate în cărţile, studiile sau articolele scrise de Al. Zub pe parcursul celor peste cinci decenii de activitate publică, precum şi uriaşa bază de date şi texte conţinută în biblioteca sa personală, deschisă celor interesaţi, arată miza efortului său „haiducesc”ⁱ de profesionalizare a discursului istoric şi istoriografic, de racordare a lui la cerinţele academice occidentale.

Un element psihologic suplimentar se cuvine adăugat aici, în această încercare de prolegomene, ca ecou al unor aşteptări şi clişee care au dominat diversele generaţii de ucenici, studenţi sau cititori ai săi şi care au construit, în ceea ce-l priveşte, un orizont de aşteptare dilatat care merită a fi disecat şi analizat cu mai multă aplicaţiune decât o putem noi face, fugitiv, aici. Cu atât mai mult cu cât e vorba de un orizont de aşteptare în fond inadecvat traseului metodologic şi tematic real urmărit de Al. Zub, bazat pe o proiecţie romantică, dezvoltată cu precădere de tinerii care i-au călcat pragul biroului său de la Institut în anii de marasm intelectual al ultimei decade a ceauşismului târziu sau în primul deceniu al României post-comuniste şi care au văzut în el nu atât partenerul discret şi afabil, gată să le deschidă porţile tărâmului umanist, ci, mai curând, un erou exemplar, o figură mitică, care transcedea barierele umanului banal. Un magistru de la care aşteptau fapte supraomeneşti. Eu însumi am fost, multă vreme, prins în capcana aceasta a aşteptării unui op istoric, o sinteză modelatoare, a unui tratat de filosofie a istoriei pe care credeam că Alexandru Zub îl pregăteşte văzând imensul său material bibliografic cu fişe, sinteze, teme şi concepte, direcţii şi metodologii sau urmărind contactele internaţionale de prestigiu or proiectele de cercetare pe care istoricul ieşean le aduna sau le genera în lumea academică naţională sau europeană. Faptul că în spatele monografiilor sale aproape exhaustive despre Kogălniceanu, Xenopol sau Pârvan, de referinţă şi azi, stătea o muncă de documentare colosală, legendară aproapeⁱⁱ, a făcut să se proiecteze asupra sa o lumină de erou romantic, ascet, vizionar şi, bineînţeles, de istoric dotat cu o minte strălucită, destinat unei isprăvi cărturăreşti de excepţie. Deşi parcursul său profesional a fost unul strălucit, exemplar, asupra operei sale stă, pentru foarte multă lume, apăsător şi nedrept într-un fel pentru că Al. Zub nu-şi propusese niciodată asta, prezumţia că urmează să apară o sinteză de anvergură care să influenţeze decisiv şi iremediabil disciplina istoriei. Cum spuneam, un op de filosofie a istoriei în siajul dacă nu al lui Hegel, cel puţin al lui Pârvan şi Iorga, cu autoritatea morală, academică şi cu îndreptăţirea ştiinţifică şi metodologică a timpului nostru, pe măsura capacităţii sale de sinteză şi a unei disponibilităţi către munca de cercetare aproape neomenească a istoricului. Deşi anacronică, pentru că acest gen de construcţie monumentală era potrivit pentru filosofii istoriei postkantieni, această percepţie are încă, în ceea ce-l priveşte pe Al. Zub, o forţă de seducţie neiertătoare.

ⁱ Într-un volum edificator de entretiens, cu Sorin Antohi, Al. Zub afirmă limpede faptul că efortul său titanic de a aduna informaţii despre marile curente ale domeniului, cărţi şi mii de xerocopii care formau biblioteca sa personală, era destinat exclusiv pentru colegi şi discipoli, în încercarea singulară, „haiducească” de a înlocui, de unul singur, instituţiile care nu-şi făceau treaba. „Eu nu am făcut altceva – spune el – decât să realizez şi mai dramatic carenţa instituţională de la noi şi faptul că nu putem întârzia prea mult, fără să ne coste, în acest comportament haiduces în materie de cultură. Trebuie să spun însă că toată masa informaţională, pe care eu am încercat să o ţin la curent prin ieşiri aproape ritmice în afară, să-i păstrez actualitatea şi să o fac cât mai productivă a rămas, în bună măsură în inerţie.” (Oglinzi retrovizoare, Polirom: 2002, pp.71-72).

ⁱⁱ Sorin Antohi aminteşte, în volumul său de convorbiri, de legenda ferestrei de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi „unde nu se stingea niciodată lumina” din perioada când, acceptat doar ca bibliograf după detenţia politică, Al. Zub construia exemplarele sale bio-bibliografii, instrumente de lucru şi astăzi de neegalat, pentru a putea fundamenta profesionist şi argumentat cercetările sale monografice sau de istorie comparată asupra unor iluştri precursori precum Kogălniceanu, Xenopol sau Pârvan. (vezi Ibidem, pp. 60-62)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor