România ca o găină fără cap

Am stat ieri câteva ore în vama Siret, locul pe unde intră cei mai mulţi refugiaţi din Ucraina în România. Circa 500 pe oră de la începutul războiului.

În partea română lucrurile se mişcă relativ bine. Oamenii în uniformă, jandarmi, pompieri, poliţişti pun umărul şi pun, majoritatea dintre ei, şi suflet în ceea ce fac. Sunt amabili şi săritori. Oamenii obişnuiţi, civilii, sunt la fel. Zona vămii e împânzită de voluntari, tranducători, ong-uri, dar şi firme care oferă servicii, informaţii, produse de strictă necesitate, mâncare caldă sau rece, asigură transport gratis pentru diverse destinaţii interne. Localnicii din zonă gătesc mese calde şi le duc refugiaţilor, îşi pun casele la dispoziţie pentru cazare. La fel şi oameni ai diferitelor biserici. Practic cam toată suflarea disponibilă, cu o singură excepţie. Administraţia civilă, adică instituţiile alea conduse de politicieni sau de oameni puşi de partide să le administreze, majoritatea sinecurişti.

E drept că, spre exemplu, primăria Siret a pus la dispoziţie stadionul ca tabără de tranzit, că alte instituţii de stat au dat tot felul de aprobări care să înlesnească gestionarea fluxului de refugiaţi, că au virat poate şi ceva fonduri, dar prezenţa lor în spaţiul unde urgenţele sunt arzătoare, nevoile sunt presante şi oamenii, voluntari sau refugiaţi, sub cel mai mare stres, e aproape zero.

Şi asta se simte extrem de acut. Pentru că voluntarismul şi sufletul pe care-l pun militarii şi oamenii obişnuiţi, fiecare cu misiunea lui acolo, nu sunt suficiente pentru ca lucrurile să meargă cum trebuie. E nevoie de cineva care să pună totul cap la cap, să gândească lucrurile dincolo de nevoile specifice. E nevoie de un cap limpede, de leadership. Şi asta nu se vede.

Senzaţia pe care o încerci stând acolo e de haos. Nu e chiar aşa, pentru că până la urmă, încetul cu încetul, oamenii se organizează şi singuri. Dar asta înseamnă costuri în plus, efort, resurse, timp şi mult mai mult stres decât ar fi cazul.

Am găsit acolo undeva rătăcit un cort parcă a nimănui, de care nu se apropia nimeni de parcă ar fi fost pe un teritoriu minat. M-am dus să văd ce-i cu el, că n-avea nicio semnalizare, nu puteau şti al cui e şi cu ce scop e acolo. Am întrebat şi am aflat. Era al Consiliului Judeţean Suceava şi ceea ce am văzut în el m-a lămurit.  În cort erau trei doamne zgribulite lângă un morman de obiecte vechi aruncate parcă la întâmplare direct pe jos. Haine si diverse alte lucruri donate de suceveni. Impresia de mizerie era desăvârşită şi nu m-am mirat deloc când mi-au spus că nu vrea nimeni să ia din lucrurile de-acolo.

A fost singurul loc în care am dat, din pură întâmplare, peste cineva care să reprezinte instituţiile civile ale administraţiei de stat, fie ea locală sau centrală.

A fost ca un deja-vu. Ca ceva ce simţi, în calitate de cetăţean român, de fiecare dată cînd ai de-a face cu o instituţie administrată de politicieni sau de sinecuriştii lor. Senzaţia de părăsire, de indiferenţă, de incoerenţă. Senzaţia de agitaţie fără direcţie şi fără sens. Aceasta e fost şi prima imagine care mi-a venit în minte ieri în vama Siret. De ţară ca o  găină fără cap.