Rusia: guvernare şi crimă organizată (I)

După insurecţia din 24 iunie şi acordul bizar ce i-a pus capăt, situaţia politică din Rusia a devenit, pe bună dreptate, subiectul unui mare număr de întrebări – oricum, mult mai mare decât cel al răspunsurilor şi al certitudinilor.

O primă intuiţie este aceea că statul rus contemporan poate fi bine descris de analogia cu o confederaţie a crimei organizate. Desigur, dacă ar fi să despicăm firul în patru, ne-am putea duce la faimosul eseu din anii 1980 al sociologului american Charles Tilly, „War Making and State Making as Organized Crime” (Facerea războiului şi facerea statului ca crimă organizată), care porneşte de la modul în care statul îşi arogă misiunea de a-i proteja pe indivizi de duşmanii din exterior – şi, totodată, de a extrage cu forţa din societate mijloacele necesare finanţării acestei sarcini. Din această perspectivă, statul – orice stat – este, pur şi simplu, produsul grupului armat ce reuşeşte să-şi conserve teritoriul şi să-l extindă în detrimentul altor grupuri similare, autodeclarându-şi legitimitatea şi pedepsindu-i pe cei care i-o contestă. Statul face război, dar războiul face statul.

Analiza lui Tilly a înfuriat generaţie după generaţie de adulatori ai statului, din toate cele patru puncte cardinale. Dar, în cazul Rusiei, putem trece dincolo de metaforă şi să ne punem problema dacă nu cumva evenimentele de la sfârşitul săptămânii trecute ne arată valoarea unei comparaţii mai ferme între statul rus actual şi o grupare a crimei organizate care, în loc să se ascundă (măcar de formă) de mânia autorităţii, este chiar autoritatea peste teritoriul controlat.

Şi începem, desigur, cu il capo di tutti capi, a cărui autoritate e reală, dar indirectă. Domeniul ocârmuit e atât de mare, încât puterea trebuie delegată. Teritorial, e nevoie să existe o multitudine de stăpâni mai mici, de la cei cu baza în Moscova, situaţi mai aproape de ochii deja obosiţi ai liderului suprem, până la cei din periferia periferiei, a căror autonomie e mult mai mare. Funcţional, nu poate fi evitată existenţa unor categorii diverse, care nu pot fi eficiente decât dacă operează cât de cât autonom. Titularii nominali ai avuţiei naţionale trăiesc în privilegii ce i-ar putea face să uite, la un moment dat, că nimic nu este, de fapt, al lor. Cei care interacţionează cu exteriorul – de la bursa londoneză, până la minele de diamante din Africa – şi trebuie să asigure înmulţirea, albirea şi buna plasare a tezaurului au şi ei interese proprii, bine definite. Cum puterea nu se poate menţine fără arme, trebuie să existe specialişti în utilizarea lor, de preferinţă, fără milă – iar cadrul lăsat moştenire de regimul comunist a fost, din acest punct de vedere, foarte generos. În fine, dar nu şi în cele din urmă, mai sunt şi cei cu atribuţii de cultivare a legitimităţii regimului şi a liderului, printr-o gamă de mijloace ce merge de la religie la ştiinţă – şi înapoi.

Aşadar, multitudinea de interese reclamă o stăpânire de tip confederativ, iar il capo di tutti capi încetează să mai fie un capo. Este problema oricărui despot care trebuie să guverneze un teritoriu mare, cu supuşi numeroşi. În mod normal, a-i ţine pe toţi mulţumiţi, mereu, este o sarcină foarte grea, astfel că supravieţuirea la putere (şi, adesea, supravieţuirea fizică) depinde de capacitatea de a menţine coaliţii neoficiale suficient de puternice, plus grija ca niciun grup să nu fie năpăstuit excesiv sau pe o durată prea lungă. Este, îndeobşte, o îndeletnicire plăcută, doar că astfel liderul nu se mai implică direct în activităţile zilnice „din stradă”. Şi, în timp, iau naştere întrebări dacă nu cumva lucrurile ar putea merge foarte bine şi fără el – poate chiar mai bine.

Totuşi, de la dubii, la contestare deschisă e un drum destul de lung. Ceilalţi capi, sau mulţi dintre ei, ar putea considera că un leadership slab este cât se poate de în regulă, dacă celelalte soluţii sunt prea riscante. O dovedeşte, în cazul Rusiei, experienţa selectării şi tolerării unor conducători inepţi, în era sovietică. Ce se aşteaptă din partea conducătorului este păstrarea sistemului şi a beneficiilor pe termen scurt. Structurile de tip crimă organizată sunt populate, de regulă, cu persoane destul de puţin înclinate să-şi sacrifice bunăstarea prezentă în aşteptarea celei viitoare şi, cu atât mai puţin, pe altarul unui ideal moral, chiar dacă – în cazul Rusiei contemporane – ele pot fi sincer ataşate de tradiţiile reacţionare ale naţiunii.