S-a dus vremea haiduciei

Dintre cele trei noutăţi venite de la UEFA săptămâna asta, una singură are darul să ne bucure pe de-a întregul: dreptul de a organiza Euro 2022 pentru fotbaliştii U19. Iacătă că nu este cazul să ai un preşedinte de Federaţie vechi de un sfert de veac, să dai cu tămâia încoace şi încolo şi să ai pile la împărăţia de la Nyon, se poate şi astfel. Nu credem, totuşi, că schimbarea lui Mircea Sandu cu Răzvan Burleanu este factorul principal, chiar dacă asta contează. Schimbarea principală vine tocmai de la Nyon. După mafiotul Blatter, după pretins aristocratul Johansson, după demagogul Platini, acolo a venit cineva din est, care ştie ce este şi cu ce se mănâncă zona, chiar dacă Slovenia lui Ceferin este un pic mai occidentală decât naţiile noastre balcanice.

Staţi puţin, că n-am luat-o razna: acuşica vine argumentul care pare să facă notă discordantă, numai că până atunci să notăm că promovarea în eşantionul B al Ligii Naţiunilor, este un lucru pozitiv, dar nu chiar atât de entuziasmant. Pentru că nu vine să consfinţească vreun progres al naţionalei noastre, ci pur şi simplu este o restructurare a celor patru divizii valorice. Pe moment, e bine că avem parte de amicale-oficiale cu formaţii aprioric mai bune decât Muntenegru ori Lituania.

Ceea ce doare mai tare în zona asta mai de jos în fotbalul european este noul format al Cupelor Europene, odată cu introducerea Ligii Sărăntocilor Europei (UEFA Conference League). Teoretic, fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal. Câştigă campionatul domestic, trece patru tururi preliminarii cu arşiţa în cap, joacă în Liga Campionilor, trece numai trei, intră în Liga Europa. În caz contrar, poftiţi în Conference, că acolo e locul vostru. N-are sens să mai discutăm despre impactul asupra competiţiilor naţionale: practic, interesează numai locul I, restul, inclusiv Cupa, este nimica toată etc.

La noi, de pildă, reacţiile sunt diverse. Gică Hagi îndeamnă la răzmeriţă la UEFA, evocând vremurile de altădată când Cupa Campionilor era numai a campionilor, aducând aminte numai de zăpezile secolului XX, dar şi de evul mediu şi pozând în Robin Hood, Thierry "La Fronde" sau Toma Alimoş. UEFA este greu de acuzat: portiţa deschisă de Bossman a netezit domnia banului în fotbalul european: cluburile au nevoie de sponsori, competiţiile au nevoie de sponsori, iar sponsorii, care nu vin de la Nyon, vor Real, vor City, vor Bayern nu Viitorul sau Ludogoreţ. De vreo 20 de ani, UEFA se luptă cu o mult dorită Superligă a cluburilor închisă gen NBA şi face, periodic, compromisuri, fără a avea măcar perspectiva că acel vis de aur al celor cu bani mulţi nu se va îndeplini. Hagi vrea proteste vehemente, dar o voce raţională vine (surprinzător!) de la Gigi Becali care recunoaşte că, deşi nu-i convine, reformele astea periodice sunt inevitabile. Cum să pretinzi tu, sărmane club românesc, să intri uşor în grupele bogaţilor, şi să iei sume uneori de 2-3 ori mai mari decât propriu-ţi buget? Deşi nu manifestăm niciun fel de simpatie pentru oierul din Pipera, trebuie să recunoaştem: omul nu s-a băgat în fotbal decât ca să facă bani (dar fără să aibă obligaţia de a-I reinvesti tot în fotbal!) şi a atins punctul nevralgic. Mai mult, Gică Popescu, foarte apropiat de celălalt Gică, opinează că, într-un fel, introducerea acestei "conferinţe" este mai benefică pentru noi. Mergem în grupele mari, unde e din ce în ce mai greu, luăm şase bătăi zdravene (CFR este excepţia, dar celelalte?), luăm o căruţă de bani care nu ajută prea mult echipa şi apoi o luăm de la capăt? Nu mai bine progresăm dincolo, cu ţârâita?

Una peste alta, mai avem cei puţin doi-trei ani până vom putea întrezări, practic, ce impact va avea noul peisaj fotbalistic european pentru fotbalul românesc. Este însă clar un lucru, cu toată amărăciunea lui Hagi sau Petrescu: în secolul XXI, Toma Alimoş nu mai poate lua de la bogaţi şi să dea săracilor. Măcar există pentru fiecare şansa cât o gămălie de a intra la masa celor avuţi.

Publicitate și alte recomandări video