Două tinere îmbrăcate „office” se duc direct la vînzătoare:

– Fă-mi şi mie o salată cu aia, aia şi aia!

– Domnişoară – intervine doamna care aştepta să-şi ia mezelurile –, nu vă supăraţi, dar coada este acolo şi acum sunt eu la rînd…

– Tu nu te uiţi la tine cum arăţi!? – îi răspunde una dintre corporatiste, după ce preţ de câteva secunde a măsurat-o, scîrbită, din cap pînă în picioare pe doamna cu pricina.

Mega Image, Buşteni, sezon de vacanţă. Un domn îşi pune coşul cu cumpărături la casă şi aşteaptă să plătească. O doamnă între două vîrste, în şlapi şi perle false la gît, intră pe uşă şi merge direct la vînzătoare:

– Drăguţă, dă-mi şi mie ciocolata aia! – arată ea cu degetul către vânzătoare. Apoi, văzând privirea întrebătoare a domnului care aştepta să-şi ia restul, se adresează nu se ştie cui: Poate că domnu’ se mai uită puţin prin magazin, că eu sunt grăbită, vreau să ajung pe munte…

Mall, litoral, raion de cosmetice.

– Iubito, ce vrei să-ţi mai iau? – se aude dinspre intrare vocea dulce a unui bărbat.

– Am văzut şi nişte cercei, care s-ar potrivi – răspunde iubita, privind relativ mulţumită la lanţul gros de argint de la gât, evident un cadou recent. În priviri i se vede însă clar că ar fi visat un lanţ similar, dar din aur.

– Iubita mea vrea nişte cercei – i se adresează bărbatul vânzătoarei, fără a privi la coada de la casă.

– Aici nu avem cercei, e raionul de cosmetice… – îi explică vînzătoarea.

– Şi ce, nu te poţi duce să-mi aduci nişte cercei, e la doi paşi! – ridică tonul bărbatul.

– Alo, domnu’, coada e aici! – se aude o voce din spate.

Iubitul iubitei nici nu tresare. Rămâne impasibil în faţa vânzătoarei şi aşteaptă cerceii.

*

Numitorul comun al acestor trei întîmplări la care am participat, precum şi al altor milioane la care n-am participat direct, este mitocănie. Mitocănia nu este doar trăsătura de caractar a unora, ea este apanajul tuturor celor pentru care Celălalt nu mai există, pentru că pur şi simplu nu-l mai văd, pentru că pur şi simplu le stă în cale, pentru că, din perspectiva lor, însăşi existenţa acestuia încetează să mai fie legitimă; pe scurt, Mitocanul este cel care se consideră îndreptăţit să-l dispreţuiască pe Celălalt, pentru care Celălalt nu are niciun preţ, pe care nu dă nici doi bani.

Mitocănia a existat dintotdeauna şi există pretutindeni, dar, de regulă, a fost şi este sancţionată social ca atare. În România zilelor noastre, ea este însă standardul de viaţă socială: mitocănia a devenit firească.

Într-o societate în care mitocănia a devenit firească, orice dialog real încetează, căci Tu eşti Celălalt, iar pentru Mitocan, Celălalt chiar nu există. Devenită firească, mitocănia face practic imposibilă orice formă coerentă de coexistenţă socială, pentru că fiecare se simte îndreptăţit în ceea ce face, dar nimeni nu consideră că şi Celălalt s-ar putea să aibă dreptatea sa.

Practic instituţionalizată, mitocănia instituie gherila socială: pe de o parte, o Putere care practică dispreţul mitocănesc – pentru că „noi putem” şi, ca atare, voi, Ceilalţi, „ciocu’ mic!”; pe de altă parte, o Contra-putere, care dispreţuieşte Puterea, pentru că, pur şi simplu, îi neagă dreptul la existenţă, aşa că îi dă m**e (sau practică alte forme, mai intelectual-elegante, de violenţă simbolică) – pentru că doar asta poate. Statul de drept s-a redus la îndreptăţirea fiecăruia de a dispreţui.

O ţară în care gherila mitocăniei s-a instituit nu mai are viitor – iar România tocmai şi-a amanetat viitorul.

*

Nu vreau să mai fiu dispreţuit, să fiu „omul invizibil” sau ţinta vizibilă a Mitocanului anonim! Dar nimeni nu vrea să fie dispreţuit şi fiecare vrea să fie recunoscut, să fie preţuit într-un fel sau altul. Or, mitocănia înseamnă tocmai domnia dispreţului, în care fiecare este, pe rând şi fără a prinde chiar de veste, mitocanul şi victima celor din jur. Iar din acest punct de vedere, nu este nicio diferenţă de esenţă între mitocanul populist şi cel elitist! Salvarea se reduce, aşadar, la o premisă indiscutabilă: să nu dispreţuieşti! Nu neapărat să-ţi iubeşti aproapele, nu să întorci şi celălalt obraz, nu să ierţi sau să te supui, căci toate acestea pot fi uneori prea complicate. Dar măcar să nu dispreţuieşti, să numeri pînă la o sută înainte de a-l scuipa între ochi pe Celălalt doar pentru că este un Altul, pentru că este Adversarul anonim, pe care este „firesc” să-l dispreţuieşti, chiar şi fără a-l privi, să-l dispreţuieşti doar aşa, din principiu; ei bine, acest lucru ar trebui să fie posibil şi accesibil oricui! Or, tocmai DISPREŢUL este numele real al epidemiei mortale care a cuprins la ora actuală România.

*

Deci adio, România, dar rămîn cu tine! Abandonul nu a fost niciodată o soluţie…

Vintilă Mihăilescu este director al Departamentului de Sociologie din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) Bucureşti, fost director al Muzeului Ţăranului Român (Articol preluat de pe platforma online Contributors.ro)