Savantul și ingenua. O poveste de iubire de odinioară (I)

Gh. Ivănescu (1912-1987) a fost un mare învățat, unul dintre cei mai importanți și originali lingviști români. Elev la Universitatea din Iași al lui A. Philippide (1859‑1933) și al lui Iorgu Iordan (1888‑1986), a fost autorul singurei istorii complete a limbii române și creator al unei doctrine lingvistice coerente, cu numeroase elemente de noutate și originalitate. O lungă serie de lingviști și filologi români (Eugeniu Coșeriu, Vasile Arvinte, Nicolae A. Ursu, Al. Andriescu, Ștefan Giosu, Ecaterina Teodorescu, Ștefan Munteanu, Vasile Țâra, Vasile Frățilă, Dumitru Irimia, Carmen Pamfil, ca să nu‑i menționez decât pe câțiva dintre cei care nu mai sunt în viață) l‑au recunoscut drept magistru și l‑au urmat pe calea formării unei „Școli Lingvistice Ieșene”. M‑am bucurat și eu de atenția și bunăvoința savantului în ultimul său deceniu de viață. Am încercat să îmi îndeplinesc datoria de recunoștință filială cultivându‑i memoria, promovându‑i doctrina privitoare la limba română literară, reeditându‑i capodopera Problemele capitale ale vechii române literare din 1949 și alte lucrări și organizând un colocviu național la împlinirea unui secol de la nașterea sa. Prin anul 1985, Gh. Ivănescu mi‑a încredințat doi saci din arhiva sa personală, conținând în special scrisori primite de la diferite personalități, cu indicația expresă „de a întrebuința respectivele documente cum vei crede de cuviință”. O parte dintre aceste scrisori primite de Gh. Ivănescu de la diferiți contemporani (între aceștia, Eugeniu Coșeriu, Iorgu Iordan, Petru Caraman, Theofil Simenschi, H. Mihăescu, Vasile Arvinte, Carmen Pamfil și alții) le‑am publicat în diferite reviste. În cele din urmă, toate documentele vor fi încredințate Bibliotecii Filialei din Iași a Academiei Române, unde se află și restul arhivei ivănesciene.

Am avut destule prilejuri de a‑l cunoaște bine pe profesorul nostru, mai ales atunci când, începând cu 1984‑1985 și succedându‑le prietenilor Dumitru Irimia și Carmen Pamfil, mi‑am asumat „sarcina” deloc împovărătoare de a‑l ajuta în gestionarea editării operelor sale și, deopotrivă, de a veghea, cu discreție, asupra nevoilor sale zilnice, cenzurând pe cât posibil „excesele” bugetare ale menajerei și ale dactilografului care îl serveau. Mi‑am dat atunci seama că, dincolo de masca discreției și a unei civilități desăvârșite, în Ivănescu se ascundeau trăirile unui temperament ardent și romantic. Așa că nu prea mare mi‑a fost mirarea când, între miile de pagini manuscrise de tot felul pe care încercam să le triez, am dat la un moment dat peste câteva zeci de pagini de jurnal intim și peste o serie de scrisori cu conținut sentimental. Cred că, la aproape patruzeci de ani de la moartea autorului și la peste optzeci de ani de la producerea textelor, a sosit și momentul publicării lor. Fac acest lucru pe de o parte pentru a nuanța portretul uman al învățatului meu profesor și, pe de altă parte, pentru a oferi tinerilor interesați de trecut, un prilej și o cale de cunoaștere a reperelor, comportamentelor și mentalităților de altădată.

O parte consistentă din aceste pagini intime desenează povestea unei iubiri în care tânărul savant în devenire pare să se fi angajat cu toată ființa sa, o iubire care s‑a dovedit, în cele din urmă, nefericită. Contextul general este următorul. În 1933, Gh. Ivănescu absolvise Literele ieșene, aflate în perioada lor, poate, cea mai fastă, audiind profesori străluciți, precum lingviștii A. Philippide, Giorge Pascu, Iorgu Iordan și Dimitrie Găzdaru, istoricii literari G. Ibrăileanu și Octav Botez, slavistul Ilie Bărbulescu, filologii clasici I. M. Marinescu și Cezar Papacostea, istoricii Orest Tafrali și Ilie Minea. După două lungi și fructuoase stagii de studiu și cercetare la Paris (1934‑1935) și Roma (1935‑1937), devine asistent al lui Iorgu Iordan la Catedra de Limbă Română a universității ieșene, dedicându‑se elaborării lucrării de doctorat, pe tema formării limbii române literare vechi.

Pe la începutul anului 1941, (încă) tânărul asistent – avea 29 de ani! – se îndrăgostește nebunește de o tânără studentă de la Litere. Prima urmă documentară a acestei tribulații sentimentale apare pe o bucată de hârtie, pe care îndrăgostitul își notează, cu minuție, cu înfrigurare și cu prudență, impresiile și trăirile. Datată mai 2, 1941, Vineri, în arhivă găsim următoarea notație manuscrisă:

Marțea trecută, la ora patru, am fost la cursul lui Călinescu. Am vorbit cu el un sfert de oră înaintea cursului. Ea se aștepta să vin la cursul lui Călinescu și aruncându-mi aproape involuntar o foarte scurtă privire în momentul când treceam prin fața băncilor, în cealaltă parte a sălii, iar eu am observat o figură surâzândă îndreptată asupra mea. [Într‑o notă din subsolul pagini citim: Aveam intenția să-i spun de ce nu i-am trimis extrasul cu Pușcariu, „Limba română”, I.] Înclinându-mă puțin, i‑am zis „Bonjur”. Ea n-a răspuns. Nu știu dacă va fi remarcat cineva. Mi-a părut rău că n-a vrut să-mi răspundă, căci cred că a auzit. De ce n-a înțeles să vie la întâlniri? N‑am mai fi ajuns astăzi la asemenea nimicuri, care produc totuși supărare. Nu văd nimic firesc în aceasta, nimic remarcabil, adică rar. Mi s-a părut că ea era mai preocupată de gânduri ca altă dată, miercuri sau marți.

După curs am plecat împreună cu Istrate. Pe sala facultății, m-am nimerit în urma ei, era cu o colegă, m-a zărit. La ieșire din curtea facultății, mi-a mai aruncat o privire. Aș fi vrut să mă plimb cu ea.

Miercuri lucra în sala de curs a lui Călinescu. Eu vorbeam cu Vărzaru. Călinescu a întârziat până la 6, de aceea am ieșit din sală împreună cu Vărzaru și Chelaru. Ea, observând că voi trece prin fața ei, a plecat capul pe spate și a continuat să lucreze. Cred că nu se aștepta când eram la ușă sau la curs. N-am vorbit nici după aceea cu ea. Cine știe ce se petrece în sufletul ei. În sufletul meu simt o greutate, dar nu puteam vorbi cu ea dată fiind situația neclarificată dintre noi și atenția întregii săli, care, desigur, s-ar fi îndreptat asupra mea. Poate mă voi întâlni cu ea la conferința lui Caraman, a lui Petrovici sau a lui Oțetea.

Să remarcăm, înainte de a urmării firul poveștii de dragoste și de a încerca să înțelegem resorturile ei sufletești, nivelul foarte înalt al vieții academice la Iași, într‑un moment în care cursurile și conferințele erau ilustrate de nume ilustre precum cele ale lui Carlo Tagliavini, George Călinescu, Petru Caraman, Ion Petrovici, Andrei Oțetea sau Radu Vulpe, iar memoria unor Titu Maiorescu, Alexandru Lambrior, Garabet Ibrăileanu sau A. Philippide era încă foarte vie. O a doua remarcă se impune. Tânărul asistent universitar pare deplin conștient de dificultățile situației în care se află, date fiind conveniențele sociale ale epocii: obiectul pasiunii sale îi era studentă, diferența de vârstă era, pentru mentalitățile vremii, apreciabilă. În plus, după cum vom vedea în episoadele următoare, preatânăra domnișoară era fiica unei somități a lumii universitare locale! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași