Scriitor vs. critic

Mai simplu şi mai direct spus, ar suna cam aşa: cum să-i considerăm pe critici scriitori, când ei nu beletristică (belles lettres) produc, ci scrieri despre literatură, aşadar tocmai despre ceea ce ele însele nu sunt? Dintr-o atare perspectivă, a fi critic literar presupune abordarea literaturii (analiză, interpretare, evaluare), da, însă din afara ei, ceea ce îl situează într-o postură secundă, de "comentator" (autor de comentarii), desigur, dar nu scriitor ca autorul de poeme, naraţiuni, dramaturgie, singurul căruia i se cuvine recunoaşterea statutului de scriitor.

Procedându-se aşa, criticilor – evident – nu calitatea de autori le este negată, nici nu ar avea cum, dar "scriitor" implică nu doar, pur şi simplu, apartenenţa la sfera lui a scrie, ci pe lângă ea şi însumată distinctiv acesteia, ideea de creativitate. Nu e greu de văzut că în ultimă instanţă e vorba de ficţionalitatea beletristicii, sub toate formele ei, nu numai narative sau destinate reprezentării scenice/teatrale, ci şi în poezia lirică ("eul" intratextual), moduri diferenţiate, dar convergente în esenţa lor de imago mundi captată în plăsmuiri verbale: imaginarul literar. Sigur că aşa şi este, exact pe această diferenţă definitorie se bizuie, nu se îndoieşte nimeni de asta, delimitarea legitimă scriitor vs critic, celui dintâi revenindu-i (numai lui) poiein-ul/ facerea imaginarului (fictional worlds) care e al literaturii – artă a cuvântului, în timp ce domeniul celuilalt e al unui "discurs"/ comentariu chemat să supună opera literară unei reflecţii evaluatoare (krinein), întemeiată pe analiza şi interpretarea ei. Da, critica este şi ea, altfel, creaţie, dar de idei, de "puncte de vedere noi în raport cu opera", pentru a-l cita pe Ralea. Încă o dată, întărind relieful distincţiei avute în vedere: idei, puncte de vedere noi (receptare), şi nu "lumi imaginare" (fictio), cum sunt cele din roman sau nuvelă, din drame şi comedii, din lirica poeţilor.

Nimeni nu ignoră de fapt aceste adevăruri de temelie şi criticii nu au nicio clipă pretenţia absurdă de a-şi arunca propriile scrieri într-o "concurenţă"/ rivalitate, de neînţeles, cu beletristica. Nici vorbă de grave confuzii de planuri. Critica este, indubitabil, discurs de idei având ca obiect literatura, aşadar prin excelenţă opera literară – creaţie a scriitorului. Fără această raportare a ei la ceea ce a scris scriitorul, actului critic lipsindu-i obiectul, i-ar dispărea şi justificarea, utilitatea, rostul, tot ce îi distinge valenţele şi demersul depinzând de ordinea proprie acestei relaţii funciare. Deformări ale înţelegerii ei au apărut când dintr-o atare "ordine" de existenţă s-a dedus superfluitatea, chiar sterilitatea criticii în esenţa sa, ca demers, ceea ce este o mare şi gravă eroare. Autenticul act critic nu parazitează niciodată, sterp, opera – literară, ci "developează", prin scrutare analitico-interpretativă, complexitatea şi coerenţa ei, un potenţial de sugestii şi sens, ce are nevoie să fie pus în lumină şi devine argument al judecăţii de valoare.

Nu tentativele, eventuale, de rafinare stilistică a expresiei în felul de a scrie al criticului, nu ele în sine vor fi decisive în aspiraţia, de înţeles, a acestuia de a revendica pentru propria-i scriere o îndreptăţită nobleţe/ elevaţie în materie de ars scribendi, ci înainte de orice altceva, articularea unui adevărat "spectacol" de idei, al argumentaţiei acestora, capacitatea lor de a convinge durabil, mai curând decât de a "seduce". A întârzia acum asupra artei criticii, din perspectiva stilului, a unei "amprente" expresive inconfundabile, chiar dacă e şi aceasta o temă deloc lipsită de importanţă, nicicum de ignorat cu "nonşalanţă", n-ar face, totuşi, decât să estompeze, în contextul abordării de aici, tocmai diferenţa specifică a demersului criticii şi criteriul central al evaluării acestuia: substanţialitatea ideatic – argumentativă, nu altceva, calitatea stilistică însăşi fiindu-i subordonată şi de apreciat doar atât cât ea se manifestă funcţional (şi nu "ornant", gratuit etc). un cum al expresiei critice modelat de ce-ul demersului-structură.

Criticii, incomozi nu rareori pentru un autor sau altul (nelăsaţi să se complacă în iluzorii autoevaluări), sunt formatorii conştiinţei de sine de care au nevoie corpusul-tezaur al literaturii şi dinamica devenirii ei în durata şi contextele istorice ale instituţiei literaturii: examinare, evaluare, situare, lor li se datorează, prioritar, lianţii vitali şi pereni ai culturii literare. Funcţionalitatea socioculturală a criticii nu e probată numai de "rolul" de intermediar între literatură şi publicul ei, ci într-o complementaritate activă cu creaţia scriitorilor, cu emulaţia lor, induce benefic şi explică o anume pondere a spiritului critic implicit poiein-ului (facerea) auctorial şi criteriilor de reală exigenţă editorială în orice cultură matură, articulată autoexigent, vizând perenitatea valorilor. Locul criticilor e unul complementar în breaslă, nu-i desparte nicio "prăpastie" de scriitorii despre literatura cărora scriu. Reală, pe deplin întemeiată în ochii oricui discerne ceea ce defineşte distinct cele două "câmpuri" ale lui a scrie, delimitarea scriitor vs. critic îi este de fapt temei convergenţei lor sub semnul aspiraţiei spre valoare, într-o reciproc-revitalizantă complementaritate, nu pricină de orgolioase complexe şi "gelozii", sau de "război" făţiş. Dacă uneori se mai aud şi revendicări ale Puterii în ierarhia breslei ce reuneşte ambele categorii de autori, fie dintr-o parte, fie din cealaltă, rădăcinile acestora nu au nimic de a face cu logica relaţiei celor două vocaţii distincte, şi nu "inamice".

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic şi istoric literar