Simfonia tulburătoare a unei noi vieţi, într-o lume nouă

Pentru ce motiv mai puţin contează, dar ai luat decizia profundă să te dezrădăcinezi şi să îţi reinventezi viaţa din temelii într-o lume complet nouă. Emoţia hrănită copios de speranţa şi vise te împinge să închei socotelile cu lumea veche, uneori cu turbulenţele unui divorţ italian, şi să construieşti o imagine ideală a lumii noi aşa cum faci cu o nouă iubită. Perfecţiunea ei închipuită te atrage cu o putere căreia nu poţi şi, mai ales, nu vrei să i te opui.

Experienţa începe să devină reală abia când te apropii suficient de mult de lumea nouă. Deja, tocmai când eşti aproape, te năpădeşte nostalgia locurilor care îţi ştiu textura tălpilor şi a oamenilor care vorbeau direct sufletului tău în limba pământului. E ca un lac ascuns în desişul pădurii care îţi ostoieşte sufletul cu lumina răsfrântă din verdele frunzelor şi mirosul de pământ reavăn. Tocmai când în sufletul tău începe să se strecoare o îndoială rece că nu eşti pe drumul cel bun, în faţa ochilor îţi răsare lumea nouă. Te izbeşte cu măreţia noutăţii ei şi îţi ridică sufletul pe coloane solide, sclipitoare, parcă până la cer. Aşa cum un vânt proaspăt şi viril umflă din nou pânzele improvizate ale naufragiaţilor în derivă, tot aşa o speranţă neşovăielnică te ridică şi te impinge cu toate şansele spre noua ta viaţă. Hotărârea de neclintit pe care ţi-o dă instinctul de supravieţuire şi atotputernicia minţii care a luat decizia corectă te împing în cucerirea desăvârşită a lumii noi pe care vrei să o faci a ta cu o aroganţă adolescentină.

Victoriile tale sunt fără rest şi definitive. Lumea nouă pare să ţi se supună şi să îţi recunoască statutul de cuceritor. Când credeai că lumea nouă a devenit singura ta lume pentru restul vieţii, exact în momentul în care ai lăsat armele jos şi te-ai aşezat pe câmpul victoriei cu gândul clar şi aparent singur să te cufunzi în linişte şi în satisfacţia completă a reuşitei, lumea veche se revarsă peste sufletul tău din adâncurile sufletului şi te copleşeşte aşa cum copleşeşte oceanul plajele nebănuitoare la fiecare maree. Nu e pătimaşă. E tânguitoare, are vocea slabă, dar neclintită în dorul ei al glasului mamei, are sclipirile din lacrimile reţinute în colţul ochiului ale fraţilor tăi, are lumina slabă, dar de nestins şi pătrunzătoare a bunicilor tăi. Te învăluie cu o nostalgie înăbuşitoare şi te transformă în templul şovăitor, parcă construit din valuri de mătase, al unei singure trăiri, mari cât o lume, dorul.

În cele din urmă, trecem peste toate şi învingem, cei mai mulţi dintre noi. Nimeni nu a reuşit mai bine să descrie epopeea întreagă a emoţiilor schimbării lumilor decât Antonin Dvorak în ultima sa simfonie, a 9-a, Simfonia Lumii Noi. Vă invit să vă bucuraţi de una din cele mai frumoase şi mai actuale emoţional piese muzicale compuse vreodată.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi