Ştiinţa economică nu poate fi un panaceu pentru problemele lumii în care trăim

Articolul acestuia s-ar putea traduce, destul de abrupt şi convenabil, ca „Întoarcerea către lume”. El pune la îndoială o serie de convingeri ştiinţifice, considerate de nezdruncinat în branşa economiştilor mainstream. Spre pildă, celebra teorie neoclasică a cererii şi ofertei, răspunzătoare pentru înţelegerea mecanismului universal de formare a preţurilor pe o piaţă liberă. Conform acesteia, participanţii pe piaţă (cumpărători şi vânzători) interacţionează în funcţie de semnalele emise (preţuri), în consecinţă fac alegeri raţionale care vizează satisfacerea obiectivelor acestora, iar, odată atins acest deziderat suprem, piaţa tinde spre echilibru în mod neintenţionat sau organic. Echilibrul pieţei înseamnă că, la un anumit preţ de echilibru apărut spontan, tot ceea ce se produce în economie şi se pune pe raft spre a fi vândut (nivel de producţie), se cumpără integral, fără rest.¹

Autorul răspunde celor care sunt contrariaţi de faptul că un fotbalist de valoare poate câştiga incomensurabil mai mult faţă de un muncitor (ne)calificat, invocând explicaţia postată pe site-ul Băncii Angliei. Potrivit acesteia, teoria cererii şi ofertei este panaceul pentru rezolvarea acestei dileme. Astfel, ea oferă explicaţia cea mai potrivită pentru a înţelege mecanismul formării preţurilor şi de ce poate 1 gram de aur să valoreze mai mult pe piaţă decât 1 litru de lapte, spre exemplu. Cu alte cuvinte, preţul mai mare pentru un produs va genera creşterea ofertei, la fel cum scăderea acestuia va determina o dorinţă mai mare a cumpărătorilor de a-l achiziţiona. De asemenea, se precizează că spiritul dominant al economiei neoclasice face ca ortodoxia economică să plece de la premisa că, în majoritatea cazurilor, oamenii se comportă raţional, deci reacţionează previzibil la stimuli (preţuri), având ca suport ceea ce se numeşte în literatura de specialitate drept „elasticitatea preţurilor”. Deşi uneori oamenii pot acţiona iraţional sub imperiul unor pulsiuni eterogene, iar o serie de influenţe îi pot „manipula” (ne)intenţionat şi imprevizibil (de exemplu, tehnologia, preferinţele şi gusturile, schimbarea statutului social şi a mărimii veniturilor), se consideră că acestea nu afectează validitatea teoriei cererii şi ofertei.

Problema apare atunci când politicile economice, care sunt fondate pe aceste presupoziţii axiologice, nu rezistă tumultului şi impactului diferitelor circumstanţe sociale. Spre exemplu, o astfel de legitate economică nu se validează în cazul pieţei muncii din Anglia. Conform acestei teorii, atunci când salariile cresc, atunci oamenii muncesc mai mult, pe când salariile mai mici îi descurajează să se angajeze. Conform unui raport al Băncii Angliei pentru perioada 1860-1980, oferta de forţă de muncă nu este sensibilă la creşterea salariilor (aşa cum ar fi trebuit, conform teoriei neoclasice), deci oamenii nu sunt mai înclinaţi să muncească mai mult. De aici, dificultatea de a formula politici publice care să stimuleze ratele de ocupare şi creşterea economică în multe state din Europa şi America de Nord.

Robert Solow (1924- ), câştigător al Premiului Nobel pentru economie în 1987, demonstrează cât de dependentă este oferta de forţă de muncă de instituţii şi cultură şi cât de puţin influenţată este de preţ. Potrivit reputatului economist, faptul că pieţele se echilibrează la un anumit nivel de preţ care corespunde punctului în care cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută (aşa cum afirmă teoria neoclasică) este un fals. Cu toate acestea, teoria cererii şi ofertei este în continuare considerată validă şi predată cu încăpăţânare elevilor şi studenţilor precum o mantră.

Un alt exemplu interesant este legat de fumat. S-a tot încercat reducerea consumului de tutun prin majorarea taxelor care, astfel, să genereze creşterea preţului. Potrivit statisticilor, din anii 1980, se pare că teoria cererii şi ofertei este validă, de vreme ce, ca urmare a măririi preţului ţigărilor, consumul s-a redus. Însă, la o privire mai atentă, dacă se ia în calcul o anumită valoare a elasticităţii preţului pe termen scurt, respectiv pe termen lung, ar rezulta că scăderea fumatului s-a datorat modificării preţului. Însă, majoritatea celor care au renunţat la fumat, au făcut-o invocând probleme de sănătate. În Marea Britanie, preţul real al ţigărilor era mai scăzut în 1990 decât în 1965, iar fumatul per capita era mai mic cu circa 20%. Astfel, autorul aduce un argument puternic care contrazice legea economică ortodoxă. Anume că, astăzi, consumul de tutun este de peste 5 ori mai mare în unele cartiere sărace în comparaţie cu cele bogate. Taman invers faţă de predicamentele teoriei neoclasice a cererii şi ofertei!

Mai mult, economiştii David Card (câştigător al Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice în 2021) şi Alan Krueger (1960-2019) au demonstrat, în opoziţie cu teoria dominantă a cererii şi ofertei, că mărirea salariului minim (pe economie) nu a determinat scăderea ratei de ocupare a forţei de muncă în anumite sectoare de activitate. Astfel, ei au sugerat că piaţa muncii nu este suficient de reactivă la modificările salariale operate în economie. Această demonstraţie a generat o critică acerbă din partea colegilor lor, Gary Becker, Robert Barro şi James Buchanan. De asemenea, în 2009, cunoscutul economist Cass Sunstein a fost numit de fostul preşedinte american Barrack Obama să ofere soluţia magică pentru reducerea emisiilor poluante ale automobilelor. Evident, soluţia aleasă a fost taxarea suplimentară a celor care poluează mai mult. Ideea a fost lansată împotriva evidenţei că, în urma triplării preţului combustibililor în ultimul deceniu, americanii nu-şi modificaseră comportamentul de achiziţie a automobilelor.

În concluzie, a pretinde că cineva poate înţelege şi schimba realitatea socială (de exemplu, prin articularea şi propunerea de politici publice), având ca suport teorii şi modele economice considerate funciarmente valide, capătă conturul sau haloul unei iluzii dogmatice extrem de periculoase!

Inima sus!

¹ Paul Heyne, Peter Boettke&David Prychitko (2011), Modul de gândire economic, Bizzkit: Bucureşti.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. al Departamentului Ştiinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor