Tencuiala antiseismică

Povestea cu tencuiala antiseismică ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Totul a început la cutremurul din 4 martie 1977. Atunci au murit aproape 1.500 de oameni şi s-au prăbuşit 35.000 de locuinţe. Imediat după cutremur s-au luat măsuri de consolidare a clădirilor afectate de seism. În această acţiune au fost implicaţi numeroşi specialişti în construcţii, printre care şi unul dintre marii dizidenţi ai României, inginerul de 51 de ani la vremea aceea, Gheorghe Ursu de la Institutul pentru Sistematizare, Locuinţe si Gospodărire Comunală din Bucureşti. Ursu, absolvent al Politehnicii din Bucureşti, Facultatea de Construcţii, era şef de atelier specializat în calculul structurilor de rezistenţă, avea preocupări literare şi artistice, era prieten cu mulţi oameni de cultură, era dat afară din partid din 1950, iar în 1970 i se publicase un volum de versuri prefaţat de Nina Cassian. Lui Ursu i se încredinţează spre consolidare una dintre clădirile emblematice ale Bucureştilor, blocul Patria (fost ARO), cu 11 niveluri, de pe Bulevardul Gheorghe Magheru, creaţie a arhitectului Horia Creangă.

După patru luni de la cutremur, Gheorghe Ursu a venit acasă şi a zis: „N-o să vă vină să credeţi, o să-l văd pe Ceauşescu”. Fusese anunţat că peste câteva zile, pe 4 iulie, urma să fie o şedinţă cu toţi cei implicaţi în consolidări, până la nivelul de şefi de şantier. După mărturiile familiei, Ursu, optimist din fire, spera că o să primească cine ştie ce ajutor sau utilaje, pentru că pe şantierele de consolidări erau lipsuri mari şi nu se înainta destul de repede. Spre stupefacţia sa, Ceauşescu ordonă sistarea lucrărilor de consolidare, în ciuda faptului că expertizele arătau că multe imobile fuseseră grav afectate de cutremur şi constituiau un pericol pentru locatari. Aşa cum rezultă dintr-o înregistrare audio, Ursu îşi pregătise o intervenţie în care susţinea importanţa asigurării siguranţei oamenilor, dar nu ia cuvântul, aşa cum nimeni din sală nu o face. Îşi continuă activitatea pe şantier, iar, într-o notă informativă, un informator precizează că Gh. Ursu la blocul Patria a spus că va cămăşui doi stâlpi peste avizul IGSCI, chiar dacă va suporta costul lucrării din salariul său (VEDEȚI AICI (ong.ro)).

Ursu notase aproape integral discuţiile de la şedinţa din 4 iulie 1977 şi, pe baza acestora, scrie o scrisoare pentru postul de radio Europa Liberă. Prima încercare de expediere a scrisorii a fost în anul 1977, prin intermediul fiului său, care prezintă scrisoarea unei belgience, care venise la Bucureşti cu ocazia TIBCO – Târgul Internaţional de Bunuri de Consum. Persoana în cauză citeşte documentul, dar când vede că în acesta este incriminat Ceauşescu, refuză preluarea scrisorii. Abia în 1978 Gheorghe Ursu reuşeşte expedierea scrisorii la Radio Europa Liberă, unde va fi citită în 1979, la exact doi ani de la cutremur (cea mai eficientă în acest sens era Doina Cornea, care, atunci când reuşea să intre în contact cu un străin de încredere, îi plasa mai multe scrisori, cu rugămintea către acesta de a le expedia pe rând la Europa Liberă, la anumite intervale de timp, spre disperarea agenţilor Securităţii care îi păzeau locuinţa). Virgil Ierunca şi Alain Paruit, pentru a proteja identitatea autorului, prezintă scrisoarea ca fiind din partea unui arhitect, în cadrul emisiunii Povestea vorbei, difuzată duminică, 4 martie 1979, ora 20.10. Transcrierea integrală a emisiunii se păstrează la Institutul Hoover, Stanford, California.

Scrisoarea are două părţi, 4 iulie 1977 – cutremurul neştiut şi Noul Persepolis. În prima parte, autorul arată, la început, felul în care, în primele zile de după cutremur, pe fondul panicii şi al unei puternice stări emoţionale, s-au dat verdicte de o gravitate extremă, conform cărora cele mai multe clădiri expertizate au fost declarate nelocuibile. Apoi, autorul arată că, la intervenţia lui Gheorghe Cioară, viceprim-ministru (un activist mai şcolit, cu studii de inginerie hidrotehnică începute la politehnica bucureşteană şi finalizate la Institutul Politehnic din Leningrad), s-a reconsiderat modul de evaluare a clădirilor, prin stabilirea unor criterii precise de expertizare, care au restrâns numărul imobilelor care trebuiau evacuate. Ursu spune că …Evident că această decizie de sus comporta un anume risc, dar, în situaţia de atunci, era unica atitudine acceptabilă, contrariul însemnând evacuarea marei majorităţi a locuinţelor capitalei, exodul, haosul, cu implicaţii mai grave decât însuşi cutremurul.

Dacă lucrurile păreau a se desfăşura oarecum normal, la şedinţa din 4 aprilie 1977 Ceauşescu se dezlănţuie împotriva specialiştilor în construcţii deoarece …case care nu aveau nimic au fost cioplite, cică pentru a se vedea dacă stîlpul de beton nu are nimic. Astfel, şeful statului ajunge la concluzia că inginerii şi proiectanţii au distrus cu mult mai mult decât ceea ce a fost distrus de cutremur. Nu sunt uitaţi nici profesorii universitari: …ce-i aia că aşa au spus profesorii? Ei răspund de Capitală sau voi, secretarii de Partid care răspundeţi de fiecare zid distrus? În final, Gheorghe Ursu arată că …s-au primit ordine de încetare a consolidărilor (…) pentru ca până la 23 august Capitala să fie curată, fără schele, proaspăt văruită. Pentru această operaţie din urmă, folclorul bucureştean a inventat imediat un termen – tencuieli anti-seismice. Partea a doua a scrisorii se referă la intenţia lui Ceauşescu de a construi noul Centru Civic al Capitalei pe Dealul Arsenalului.

Gheorghe Ursu, care era urmărit de multă vreme de Securitate, va fi arestat în 1985, pentru deţinere de valută (vreo 15 dolari), şi va fi ucis în puşcărie după două luni.

După 1990 au fost efectuate la Bucureşti reparaţii la faţadele unor imobile cu bulină roşie, reînviindu-se, astfel, mitul tencuielii antiseismice. Oricum, o tencuială antiseismică ar fi ca un fel de vopsea auto care ar proteja autoturismul şi pasagerii împotriva accidentelor rutiere.