Trădarea rectorilor ieşeni, sau cum interesul personal este pus mai presus decât cel al universităţilor

Toţi rectorii de la universităţile menţionate au deja câte două mandate, iar unul dintre ei a depăşit cu doi ani vârsta de pensionare. Cu toate acestea, pe baza informaţiilor de până acum toţi trei vor candida din nou. Pe cât de clară este legea, pe atât de mare este şiretlicul care stă la temelia legală a candidaturilor. Legea se aplică pentru viitor, nu pentru trecut. Prin urmare, numărarea mandatelor abia acum începe, iar ei pot candida din nou. Argumentul – folosit de altfel şi de Vladimir Putin la a treia candidatură – este imbatabil din punct de vedere juridic, iar la nivelul lor de dexteritate intelectuală rectorii îl folosesc uşor pentru a justifica un nou serviciu în slujba Alma Mater.

Spiritul legii este însă de a limita concentrarea de putere, osificarea instituţiilor şi oligarhizarea mediului academic. Aşa cum observa rectorul Universităţii Babeş-Bolay Cluj, prof. Daniel David, „Dacă am fi discutat aceste aspecte într-o manieră corectă, explicită, ne-am fi putut întreba: «Care este modelul de care ar putea beneficia România în acest moment?» După mine, ar fi fost modelul cu două mandate şi cu termene limitate. Fiindcă noi avem la nivelul ţării şi la nivelul instituţiilor tendinţa de a concentra puterea”.

Spiritul legii urmăreşte interesul universităţilor, cel puţin în principiu. Şiretlicul folosit de rectori urmăreşte doar interesul lor personal. Această discrepanţă între misiunea funcţiei de rector şi interesul personal al persoanei care ocupă postul este uriaşă în cazul de faţă.

La Universitatea de Medicină şi Farmacie, artificiul de mai sus se transformă de-a dreptul în farsă. Un nou sistem de vot, adoptat în urmă cu o lună, pare a fi pus cu mâna să-l favorizeze pe rectorul deja în funcţie. În urmă cu opt ani, actualul rector, prof. Viorel Scripcariu, a fost ales în urma unui scrutin ingenios introdus de predecesorul său, prof. Cristian Dragomir. Au fost şapte candidaţi care trebuiau ordonaţi, în ordinea preferinţelor, de către alegători. Deşi a fost pe locul doi la numărul menţionărilor pe prima poziţie, el a câştigat pentru că a fost cel mai des menţionat pe poziţiile doi şi trei, în dauna contracandidatei principale, care, deşi a avut cele mai multe poziţii de unu, a fost clasată de foarte mulţi pe locuri 4,5,6,7. În felul acesta, opţiunea nuanţată a fiecărui elector a fost luată în seamă. Viorel Scripcariu a câştigat în urma unui procedeu electoral incluziv, care urmărea coeziunea comunităţii academice. După opt ani de mandat, trecut cu doi ani de vârsta pensionării, el anunţă o nouă candidatură, de data aceasta într-un alt sistem de vot. Va câştiga cel care va obţine cele mai multe voturi în primul tur de scrutin, fără nici o altă ponderare. Dacă, teoretic, ar candida din nou şapte profesori, iar fiecare ar obţine aproape 15% din voturi, câştigător ar fi primul dintre ei. Acesta va avea cu puţin peste 100 de voturi din 700, media prezenţei la vot în ultimele alegeri. Mai bine de trei sferturi din comunitatea academică este exclusă într-o astfel de ipotetică situaţie, în timp ce, în urmă cu opt ani, opinia fiecăruia conta. Nu se organizează un al doilea tur, spune metodologia de alegeri, decât dacă, improbabil, primii doi candidaţi ar avea fix acelaşi număr de voturi. Nu există, prin urmare, o prevedere care să impună jumătate plus unu din voturi pentru a stabili câştigătorul. Cine se poate clasa pe primul loc în asemenea cazuri? Este lesne de ghicit că rectorul în funcţie, care timp de opt ani a împărţit generos sinecuri clientelei. Poate nu vor fi şapte candidaţi, dar în mort cert alţii vor fi descurajaţi să se înscrie, câtă vreme nu pot spera la un tur doi. Nici o altă universitate din Iaşi, şi nici una de medicină din ţară nu a mai adoptat un asemenea sistem de vot, în măsura în care-l putem numi sistem şi nu caricatură.

Noua lege îi investeşte pe rectori cu o putere uriaşă. Ei numesc prorectorii, decanii şi gestionează un buget cât o pentru treime din oraş. În cazul UMF, pe lângă resursele financiare de invidiat, cadrul legal dă putere conducerii în reglementarea multor altor domenii – numirea şefilor de clinici universitare din spitale fiind un exemplu. Adevăratele mize sunt de fapt asociate noţiunilor de putere, statut şi oligarhie universitară.

Adăugăm la acestea şi situaţiile specifice fiecărui rector în parte. Este dificil, dacă nu imposibil, pentru o persoană la aproape 70 de ani să exercite şi funcţia de rector, şi cea de profesor, şi norma de chirurg într-un spital aglomerat. Motivele ţin de natura umană şi de vârstă. Până şi Napoleon, campionul multitasking-ului, se spune, ar fi fost pe jumătate învins la Waterloo de durerile gastrice.

Opţiunea rectorilor ieşeni de a candida din nou încalcă o regulă nescrisă de la baza vieţii universitare: conformarea şi fair-play-ul faţă de spiritul legii, faţă de valoarea care a dus la promulgarea acesteia. Este spaţiul academic locul prestidigitaţiei cu argumente legale? Este, dacă îl definim doar ca un loc al speculaţiei şi al sofismelor, ca un câmp de antrenament al abilităţilor intelectuale, fără valori supreme de urmărit. Golită de valori de bază – printre acestea fiind competiţia şi fair-play-ul – universitatea rămâne doar un instrument de exploatat. În Structura revoluţiilor ştiinţifice, o carte de căpătâi în domeniul ştiinţelor, Thomas Kuhn vorbeşte despre osificarea unei paradigme de cunoaştere şi greutăţile întâmpinate în a o schimba. La noi se osifică structurile de conducere.

Un asemenea comportament este similar celui prin care problema plagiatelor din mediul universitar a fost trimisă spre soluţionare în acelaşi colţ al judecăţii duble şi al incertitudinii asumate ca scut pentru a ascunde interese egoiste, impostura şi frauda.

Toate acestea demistifică o percepţie mai amplă, atent cultivată în societate tocmai de mediul academic. Se presupune, şi inducem această idee copiilor noştri, că educaţia şi studiile de lungă durată formează caractere solide, exemple de urmat. Realitatea este că nimic nu garantează acest lucru. Natura umană este aceeaşi la toate clasele. S-a vorbit că în România şi-au făcut de cap, după Revoluţie, şmecherii de duzină, cârnăţarii şi măcelarii care au privatizat întreprinderile comuniste. Acum e rândul gulerelor albe, chiar prin reprezentanţii de vârf. Se caţără pe colţurile legii şi intră în cursa electorală printr-o fereastră lăsată deschisă aparent din neglijenţă de către legiuitor. Lăcomia şi meschinăria sunt universale. Trădarea rectorilor – a spiritului academic în favoarea folosului personal – este un exemplu grăitor.