Trei decenii din două milenii

Fie că mărşăluiam nemulţumiţi de condiţiile din cămine, fie că ne bucuram de o nouă victorie a naţionalei de fotbal la Campionatul Mondial din S.U.A., traseul nostru trecea obligatoriu prin faţa Catedralei Mitropolitane, unde îngenuncheam şi rosteam "Tatăl nostru". Nimic regizat, totul spontan. Vreo două decenii mai târziu, tot în Iaşi, mi-a fost dat să văd cum câţiva dintre tinerii care protestau după tragedia de la Colectiv aruncau cu pietre în direcţia bisericilor întâlnite pe traseu, huiduind. Aceste amintiri, de fiecare dată când le evoc, îmi strâng inima ca într-o menghină. Ce contrast teribil! Sigur, aş putea ca în locul "momentului Colectiv" să mă gândesc mai degrabă la cei peste 6.000 de tineri ortodocşi adunaţi la ITO 2017 din peste 20 de ţări. Sau la miile de oameni frumoşi care ies anual pe străzile capitalei istorice a României la marşurile dedicate vieţii şi familiei. Dar preocuparea noastră majoră nu trebuie să fie cei "nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15, 7). Ci tocmai cei care "au nevoie de doctor" (cf. Marcu 2, 15-17) – poate că de aceea şi strigă obsesiv: "Vrem spitale, nu catedrale!" – e nevoie să fie prioritari pe agenda inimii noastre.

A fost momentul decembrie 1989, cu români ieşiţi în stradă şi rostind, la unison, Rugăciunea Domnească. Manifestau împotriva unui regim politic care sistematic a cultivat ateismul, anticreştinismul, anticlericalismul. Se vedea pe chipurile celor de atunci bucuria de a putea vorbi cu şi despre Dumnezeu în libertate. De a-L mărturisi public. Pe 22 decembrie, în prima transmisiune în direct a Televiziunii Române Libere, făcându-şi cruce, actorul Ion Caramitru a rostit primele cuvinte: "Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu, ne aflăm în studioul de televiziune…". La câteva minute, de lângă el, poetul Mircea Dinescu îndemna: "Să ne uităm către Dumnezeu câteva minute, înainte de a vă vorbi".

Au urmat trei decenii de libertate religioasă, în care s-au înmulţit parohiile şi mănăstirile, în care s-a predat Religia în şcoală, în care mesajul Evangheliei s-a făcut tot mai auzit în societate. A venit apoi "şocul referendumului". Moment de mare solidaritate civică şi creştină. Dar şi prilej de injurii, de manipulare grosolană, de intimidare publică a susţinătorilor. Peste toate, frica de a mărturisi a unor credincioşi. După trei decenii, poetul dizident nu-şi mai îndreaptă privirea spre Cer, înainte de a vorbi la TVR despre chestiuni de importanţă naţională. Iar numele marelui actor e, din păcate, astăzi asociat pe facebook mai degrabă ideilor neomarxiste şi luptei duse împotriva a tot ceea ce reprezintă Biserica şi credinţa în Dumnezeu.

Aceasta este parte din tabloul postdecembrist, ne convine sau nu. Repet, putem să invocăm, pe bună dreptate, mii şi mii şi mii de lucruri bune care s-au făcut în ţara aceasta în ultimii 30 de ani, prin harul Domnului. Oricine le poate afla uşor, mai ales din presa bisericească. Dar creştinul nu caută a se culca pe lauri, ci doreşte mereu să pună început bun. Oricât de glorios ar fi trecutul, prezentul e timp de pocăinţă, de asumare cruciformă a tuturor şi a toate. Lecţia acestor trei decenii ne e de mare folos, mulţumim, Doamne! Dar trebuie să facem o recapitulare la toţi cei două mii de ani. Leac pentru toate huiduielile? Rugăciunea neîncetată şi lucrarea smerită din care ţâşneşte cuvântul viu, ca "o sabie cu două tăişuri". Doar ele vor continua să confere demnitate şi adevărata "vizibilitate publică" oricărui creştin.