Un cărturar care a lăsat urme la Iaşi

După războiul purtat pentru reîntregirea ţării (la care a participat ca sublocotenent, luptând la Oi­tuz), D. Iov a ajuns la Chişinău, unde s-a dedicat acţiunii de revigorare a conştiinţei româneşti în Basa­rabia, fie prin intermediul presei - ca redactor la „Sfatul ţării“ (1918), ca participant la întemeierea revistelor „Renaşterea Moldovei“ (1920-1921), „Biblioteca copiilor şi a tinerimii“ (1921) şi ca membru în conducerea ziarelor „Cuvântul nostru“ (1920), „Basarabia de Sus“ (1921-1922), „Izbânda“ (1931-1932), fie organizând o serie de spectacole itinerante, susţinute de un teatru condus de el însuşi şi numit Compania Dramatică Română din Chişinău (1918-1919). A deţinut funcţii care i-au permis să-şi exprime public părerile şi să ia atitudine – a fost director al teatrului de propagandă din Basarabia, inspector general al artelor din provincia menţionată (1920) şi, mai ales, prefect de Soroca, deputat şi apoi senator, demnităţi deţinute succesiv după anul 1921.

Director al Teatrului Naţional din Iaşi

În răstimpul petrecut în Basarabia a publicat şi la alte periodice din zonă („Răsăritul“, „Glasul Bucovinei“, „Viaţa Basarabiei“, „Gazeta Basarabiei“, „Pagini basarabene“) sau din vechiul Regat („Ţara noastră“, „Universul“, „Gorjanul“, „Curentul magazin“, „Româ­nia literară“, „Convorbiri literare“ şi multe altele). În iunie 1940 a fost nevoit să revină la Bucureşti, datorită pierderii Basarabiei şi nordului Bucovinei de către România, teritorii încorporate URSS. În capitală, ca redactor-şef al „Gazetei refugiaţilor“, apoi ca director al revistei „Îndrumătorul nostru“ (1941-1943), dar mai ales ca asiduu colaborator la publicaţiile „Curentul“, „Evenimentul zilei“, „Sentinela“ şi „Soldatul“, a militat prin versuri, proză, articole pentru evidenţierea caracterului românesc al etniei şi al spiritului locuitorilor din Basarabia, argument esenţial al luptei pentru redobândirea acestei provincii. De-a lungul carierei sale publicistice, D. Iov a semnat cu mai multe pseudonime, precum D. Liuba, D. Pădure, D. Iov, Solferino. Între anii 1942 şi 1944 a fost director al Teatrului Naţional din Iaşi, perioadă în care a cunoscut o anumită vogă în postura de autor (şi recitator) de poezii patriotice şi ocazionale.

A murit în închisoarea comunistă de la Gherla

Arestat de Securitate la 10 noiembrie 1956, pus sub acuzaţia de uneltire şi agitaţie publică, D. Iov a fost condamnat la 6 ani de închisoare, fiind încarcerat în închisorile Jilava şi Gherla. S-a stins din viaţă pe 20 august 1959, în timp ce era încarcerat la penitenciarul din Gherla, loc unde şi-au găsit sfârşitul atâţia intelectuali români.

Pe plan literar a debutat la o publicaţie de profil, la „Universul literar“, în anul 1910. A fost un prolific cola­borator la numeroase reviste şi a făcut parte din So­cietatea Scriitorilor Români în perioada 1920-1949. Pentru volumul de note de călătorie intitulat „Privelişti basarabene“, tipărit în anul 1941, a primit premiul Academiei Române. La momentul arestării lui, în anul 1956, s-au identificat 32 de manuscrise nepublicate în locuinţa lui D. Iov.

Opiniile sale politice, susţinute în activitatea de presă, şi-au găsit expresia în însăşi atitudinea sa cetă­ţenească, mereu explicită, curajoasă, directă, limpede, exprimată în publicistica practicată, dar şi în opera sa poetică. A fost, aşa cum am menţionat mai sus, şi director al Teatrului Naţional din Iaşi, ocupând locul istoricului Andrei Oţetea, care demisionase. Presa vremii consemna: „În astă seară pleacă în Capitală domnul D. Iov, directorul Teatrului Naţional şi director general al Operei Moldova, în legătură cu deschiderea stagiunii de teatru şi operă din Iaşi“ („Evenimentul“ din 10 septembrie 1942). Acelaşi ziar, în numărul său din 13 octombrie 1942, relata: „Sâmbătă, la orele 8,25, Teatrul Naţional din Iaşi şi-a deschis noua stagiune sub directoratul distinsului scriitor D. Iov“.

„Discutau duşmănos la adresa regimului“

Referitor la ampla sa activitate publicistică, menţionăm că în ziarul „Prutul“ din 11 decembrie 1942 se insera următoarea informaţie: „… însărcinat să scrie o carte de propagandă în legătură cu Basarabia, a terminat lucrarea „Moldova de la Nistru“. Se consemna în această lucrare că: „… n-a fost Rusia aceasta niciodată o putere care, prin vitejii, să atragă privirea asupra ei. Totdeauna când i-a venit bine, s-a năpustit asupra vecinilor înfigându-şi ghiara… azi, mâine, oricând, prăbuşirea acestei ţări acaparatoare va veni, fie i-o va aduce războiul, fie că va îndeplini-o vremea…“, prefaţă zguduitoare, care a contribuit la condamnarea primită, 6 ani de închisoare.

Referitor la acest aspect din biografia lui D. Iov inserăm câteva rânduri extrase din sentinţa nr. 474 din 8 aprilie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti, unde Dimitrie Iov era acuzat că încă din 1955 „se alăturase unui grup de intelectuali, unde… la diferite întâlniri ce le aveau discutau duşmănos la adresa regimului din ţara noastră (…), discutau în mod duşmănos evenimentele politice interne şi internaţionale, ascultau la posturi de radio imperialiste (…) se recitau diferite poezii cu caracter duşmănos la adresa regimului, a guvernului RPR şi URSS, poezii compuse de inculpatul Iov Dimitri, „Deşteaptă-te române“, „La arme!“, „Marşul dezrobirii“, versuri contra-revoluţionare. „Iov Dumitru (…) participa la aceste vizite (…) exprimîndu-şi sentimen­tele ostile regimului (…) a scris versuri pentru imnul «Marşul dezrobirii» (…) a citit «Moldova, Moldova», «Urîtă hartă are ţara mea», poezii de asemenea cu caracter reacţionar compuse de el…“.

Dimitrie Iov afirma în ziarul „Universul Literar“ din 9 august 1941 că a scris la toate revistele din ţară şi mai la toate ziarele. În multe dintre articolele şi poeziile sale se referea la Basarabia, pe care o îndrăgise, şi în special la oraşul Soroca, botezat de el „Sinaia Basarabiei“. În aceeaşi publicaţie, apărută la puţin timp după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, afirma: „Sunt legat de Basarabia prin toate fibrele inimii mele. Nu mi-a fost nimic mai drag decât Basarabia. N’am iubit mai cu aprinsă patimă altceva decât pământul acesta dintre Prut şi Nistru, cu tot farmecul lui, cu oamenii lui buni, primitori, aşezaţi şi chibzuiţi la vorbă. (…) În cel mai fermecător orăşel al Basarabiei am trăit 20 de ani. Scrisul meu i-a dat numele de Sinaia Basarabiei. Ce minunat orăşel pe malul Nistrului, cu podişul Podoliei în faţă, cu Cetatea strajă la hotare, cu dealurile podgorite în spate, cu stânci maestoase stăpâne pe zări, cu livezi bogate, cu pădurea Trifăuţului şi cu chilia săpată în pieptul de piatră, mai sus de podul Bekirului. Ca fost de două ori Prefect, mi-am legat sufletul de acest judeţ de mazâli şi de răzeşi. Stăm într’o casă pe deal, între vii, la intrarea în oraş“.

„A rescris istoria locală ca prefect şi apoi ca senator“

Încheiem cu aprecierea lui Gabi Gomboş, cel care a elaborat o interesantă şi consistentă lucrare despre scriitorul, publicistul şi omul politic Dimitrie Iov, „Fericiri pe margini de prăpastie. In memoriam Dimitrie Iov“, 2010: „Puţini scriitori au descris Moldova de la Nistru atît de plastic şi de pătimaş ca scriitorul din Flămînzi. Puţini oameni de litere din Patria-Mamă s-au ataşat aşa de profund de acest străvechi teritoriu românesc, dedicîndu-i, timp de decenii, cea mai consistentă parte a creaţiei lor. E greu de precizat astăzi cine a făcut mai mult: Dimitrie Iov pentru Moldova sau Moldova pentru Dimitrie Iov. Dar dacă, indirect, cărturarul şi-a dat viaţa pentru Basarabia, Moldova l-a răsplătit, identificîndu-se în perioada României Mari, în maxima sa etapă de măreţie şi înflorire, cu însăşi maturitatea sa scriitoricească. Dimitrie Iov nu a trăit pur şi simplu în Moldova dintre Nistru şi Prut. A muncit acolo şi a iubit, a descifrat enigmele trecutului şi a rescris istoria locală ca prefect şi apoi ca senator. Şi-a făcut fini în Moldova basarabeană şi prieteni de-o viaţă, alături de care a degustat vinul arămiu şi celelalte minunăţii bahice ale regiunii. S-a identificat cu locuitorii, i-a ajutat, social şi politic, aşa cum s-a priceput, apoi şi-a încropit în Soroca o gospodărie cochetă, cu un birou de lucru somptuos, în care a aşezat cu evlavie icoane, tablouri şi portrete de familie, bustul lui Delavrancea şi peste 10.000 de cărţi din literatura nemuritoare a lumii“ (p. 17-18).