Un delir numit Chirica

Dacă aţi fost în Iaşi zilele astea, ştiţi deja. Duminică seară a nins frumos, cum n-am mai văzut de mulţi ani. O ninsoare din aia calmă, cu fulgi mari care aştern peste tot plăpumi albe şi pufoase. O feerie de iarnă, cum ar zice poetul. Până a doua zi, când ne-am trezit cu toţii că oraşul nu mai funcţionează. Trafic blocat, maşini îngropate în nămeţi, pietoni înotând prin zăpadă, ambulanţe ţipând fără speranţă după o cale de acces către urgenţe.

Tot o urgenţă m-a scos şi pe mine luni pe la prânz din casă, aşa că ce vă zic e experienţă pură. Aveam drum din capătul Păcurariului până prin Piaţa Unirii şi de acolo, două ore mai târziu, până în Tătăraşi. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că soluţia cea mai rapidă de a ajunge în centru era să o iau pe jos. Autobuzele veneau cam la o oră, cu maşina era exclus. Aş fi făcut cei patru kilometri de unde stau până în Piaţa Unirii în cel puţin oră. Aşa că am făcut o oră pe jos, fără să fiu depăşit de nimic din ce se mişcă pe patru toţi. Greu de tot, cu viscolul în faţă, pe un fir de urme de paşi lăsate de alţii, dar am ajuns.

Din Piaţa Unirii urma să ajung în Tătăraşi. Gata, de aici iau tramvaiul, îmi zic, mai ales că nici nu aveam prea mult timp la dispoziţie. Ţi-ai găsit. Zeci de tramvaie blocate aşteptau cine ştie de când să le vină curentul. Staţiile pline ochi de oameni zgribuliţi. O iau pe jos, e clar că n-am altă soluţie. Mai fac o oră până în Tătăraşi, depăşind, deşi abia mă mişcam şi eu prin nămeţi, orice maşină. La întoarcere la fel.

Acum imaginează-ţi, în caz că n-ai trăit asta pe viu, că aveai de luat copilul de şcoală, că jobul ţi-e la câţiva kilometri distanţă de casă sau, doamne-fereşte, că aveai de ajuns sau de dus pe cineva la urgenţe. În Târgu Cucu, doar cât am trecut eu pe-acolo, urlau două ambulanţe blocate în trafic de ziceai că-i sfârşitul lumii. Cine ştie, pentru unii pacienţi poate chiar a fost.

În orice caz, eu aşa ceva n-am mai văzut. N-am mai văzut un oraş într-un asemenea haos, lăsat efectiv de izbelişte, în care administraţia nu a intervenit aproape deloc.

Şi-acum să dăm cuvântul primarului.

„Se topeşte zăpada până luni?”, îl întreabă pe primarul Iaşului, oarecum ironic, o ieşeancă oarecare, într-un comentariu de pe contul acestuia.

Ce răspunde Mihai Chirica nu mai are nevoie de niciun comentariu, e delirul în sine:

„Depinde. Primarul nu este Dumnezeu! Este un om în slujba tuturor, şi a celor care mă iubesc şi a celorlalţi! Profitaţi de iarnă, bucuraţi-vă de ea. Viaţa nu este doar politică, ură, interese şi ironii. Viaţa este simplă, dacă încerci să o vezi aşa cum este ea. După ce ne maturizăm: intelectual, profesional, poate şi politic, începem să ne stăpânim şi să facem diferenţa dintre realitate şi virtual. Viaţa este o realitate, restul este o cursă cu tine, poate cu visele tale, dar ea se satisface prin muncă, sacrificii, uneori prin compromisuri, care pot duce undeva, în lumea pe care vrei să o construieşti şi prin propriile tale sacrificii. Cere şi ţi se va da, dăruieşte şi vei dobândi.”

Amin.