Unde se opreşte agonia?

Aseară echipa de volei feminin Penicilina Iaşi a luat startul într-un nou sezon intern la cel mai înalt nivel. Faptul pare a fi normal, înscris cu litere obişnuite în cotidian, care merită consemnat ca un eveniment obişnuit, într-o pagină de sport. Însă Penicilina a rămas singura echipă extrafotbal care duce pe întinsul ţării stindardul sportului ieşean. Bineînţeles, dacă exceptăm campionate de patru echipe mari şi late, ca popice şi rugby în 7 feminin, în care Iaşul este campion. Cu tot respectul pentru campionii şi campioanele respective, pentru cei şi cele care fac asemenea performanţe posibile, situaţia aceasta creează un fel de jenă în rândul suporterilor din oraş. Bravo lor, bravo nouă, ne descurcăm de minune unde-i cald şi bine, dar unde-i lupta grea şi concurenţa mare, noi, ieşenii, prin reprezentanţii noştri aleşi democratic, dăm bir cu fugiţii! Mai adăugăm că şi sportul olimpic din urbe este într-o cădere liberă de mulţi ani, că în multe sporturi (scrimă, tir, haltere, canotaj, atletism, etc) „mândra cetate“ este pepinieră pentru alte centre sportive, că ne consolăm cu variante neolimpice ale unor sporturi cu audienţă redusă şi cam atât. Din punct de vedere al suporterului care iubeşte şi altceva în afară de fotbal, oraşul de pe malurile Bahluiului a ajuns o cantitate neglijabilă pe harta sportului.

Că Penicilina este singura echipă care continuă în eşalonul de elită, nu e de mirare. Voleiul feminin a fost singurul sport ieşean care a avut un „patron“, vechi şi credincios de atâta amar de vreme, a fost singurul care s-a autofinanţat şi singurul care n-a stat cu mâna întinsă la Palatul Roznovanu. Dacă echipa de volei feminin ar fi stat sub egida păguboasă a CS Politehnica, neîndoios ar fi avut soarta celorlalte formaţii de tradiţie din sportul ieşean: baschet, handbal masculin, rugby. Anul trecut, scârbită de inerţia roznovană, conducerea Antibiotice SA a fost pe punctul de a renunţa la performanţă, de a face volei de perspectivă, renunţând la cheltuielile menţinerii în eşalonul de performanţă. Cu alte cuvinte, translaţia realităţii din sporturile individuale: pepinieră pentru alţii! Nu ştim exact dacă renunţarea şi (apoi) revenirea la normal au reprezentat un test, dar dacă s-a mizat pe o oarecare trezire a orgoliului sportiv ieşean al autorităţilor, s-a mizat pe o para chioară!

Rămâne fotbalul, o mare excepţie. Dar când şi unde n-a fost fotbalul o excepţie? Pe altarul fotbalului, fostul primar Gheorghe Nichita, a ţinut în subzistenţă restul disciplinelor sportive. Actualul primar, Mihai Chirica, arată pe alte căi că este construit din acelaşi aluat politic. Ca şi Nichita, este un mare iubitor de fotbal şi nu de rugby sau baschet, cum credeau unii la început. Însă statutul de „dizident“ (ghilimelele sunt absolut necesare) l-au făcut să distrugă fără milă toate celelalte sporturi. Ar fi distrus şi fotbalul dacă n-ar fi ştiut prea bine cât impact are acest sport-rege asupra electoratului. De aceea, fără a renunţa la tactica suflatului în iaurt, s-a implicat în aducerea unui sponsor la echipa din Copou. De aici, însă, vine vremea întrebărilor: dacă a reuşit cu Horia Sabo & Co, a tras lozul hotărâtor. Dacă nu, rămâne de văzut dacă aureola de „dizident“ în partidul la putere va întuneca stigmatul de distrugător al echipelor ieşene. 

Deocamdată, sportul bahluvian mai respiră. Câţiva entuziaşti încearcă să reconstruiască o echipă masculină de handbal. Una la nivel modest, până se schimbă vremea şi vremurile. La rugby, se fac pregătiri pentru un nou start în DNS sau chiar Divizia A. Există semnale de efervescenţă şi la baschet. Poate că vorba „nu mor caii când vor câinii“ ar fi puţin cam dură, însă fundalul nefast în care se zbate sportul ieşean nu mai poate rezista prea mult.

PS: La început, dl. Chirica se lăuda pe la posturile TV că se va implica în construcţia unei noi săli pentru sport la Iaşi. Acum, dezideratul apare la fel de îndepărtat ca şi autostrada mult râvnită. Vorba lui NS Hruşciov: „kakaia deviaţia“?