Unite-n cuget şi simţiri

Cristina Dedu, Eliza Buceschi, Gabi Perianu şi Laura Chiper. Sunt cele patru handbaliste care vor semna cu CSM Bucureştii pentru a se alătura Cristi­nei Neagu în viitorul sezon handbalistic european. Toate patru, componente importante ale naţionalei României în vederea parafării viitoarelor succese la europene, mondiale şi (de ce nu?) la Jocurile Olimpi­ce. Ar fi fost frumos ca a cincea să fie Cri­na Pintea, însă aceasta a devenit titulară la cea mai puternică echipă din lume, Györi ETO şi, chiar dacă nu e prea greu de clintit de acolo (cum susţine presa internaţională), concurenţa este prea mare la braţul de tun al Crinei chiar şi pentru masa contribuabililor bucureşteni. Ne amintim, Cristina Neagu, încă cea mai bună jucătoare de handbal a lumii, a devenit accesibilă pentru CSM Bucureşti numai după ce Buducnost Podgorica a început să dea în primire, coborând din ceruri spre noi, pământenii.

Acum, o tentativă de autohtonizare a echipei fanion a handbalului românesc stârneşte controverse. Unii spun că întăririle aduse în echipa primărească din Capitală nu vor aduce saltul valoric acceptat. Că sunt în Europa ^ Brazilia jucătoare mai bune decât Perianu sau Chiper (ca de „paregzamplu“) dacă sunt bani şi ştiinţa căutării. Că Bucureştiul a pierdut bătălia cu echipa maghiară şi trebuie să contraatace pe piaţa handbalistică, din ce în ce mai bogată şi mai apetisantă. Alţii, mai naţionalişti din fire, nu prea par interesaţi de experimente de astea multinaţionale. Chiar dacă acolo scrie „CSM Bucureşti-România“ talmeş-balmeşul etnic din Bucureşti nu reprezintă handbalul românesc. Cu ce ne ajută pe noi, amatorii de handbal carpato-danubiano-pontici, succesele (victoriile, medaliile, titlurile) unei echipe pline de Mehmedovic, Lekic, Cvijic şi alte „iciuri“? Cresc cumva valoarea handbalului românesc?

Cu toate că trăim în plină epocă de globalizare-integrare-deznaţionalizare, pe care semnatarul o înţelege parţial, trebuie remarcat că asemenea reproşuri sunt într-o destul de mare măsură justificate. De acord, toţi cei care trăiesc în spaţiul CDP amintit, tremură în zilele de sâmbătă pentru evolu­ţiile elevelor lui Dragan Dukic, fiindcă, volens-nolens, reprezintă amărâtul ăsta de sport românesc. Tot atât de adevărat este că, spre deosebire de vremea defunctei Oltchim, asemenea multinaţionale gene­rează emulaţie şi concurenţă, însă cu cât de mult ajută asta echipa naţională este discutabil. Fiindcă, deocamdată, handbalul românesc înseamnă naţionala şi nu CSM, Craiova sau Vâlcea, după cum fotbalul românesc înseamnă tot naţionala şi nu FCSB, Dinamo sau Poli Iaşi. Poate, sau aproape sigur, că multe jucătoare tinere au avut ce învăţa de la vedetele CSM, dar în mod sigur o altă handbalistă tânără (şi talentată!), Aneta Udriştioiu, lustruieşte pe nedrept banca de rezerve pentru „iciurile“ amintite, cum a lustruit-o şi pentru Alison Pineau sau Bella Gulden. Ca un fapt divers, înainte de achiziţionarea unei fete de la Zalău, singurele jucătoare care mai prindeau „şaptele“ felin al tigroaicelor, erau Paula Ungureanu şi Oana Manea, handbaliste retrase de la naţională.

De aceea considerăm ca fiind salutară adunarea – fie ea şi parţială – a naţionalei tricolore sub steagul aceleeaşi echipe. Pe lângă faptul că fetele vor avea multe meciuri grele în picioare, va avea de câştigat şi omogenitatea echipei naţionale. În plus, şi pentru CSM, o asemenea echipă bine legată ar fi un câştig remarcabil, iar suporterii ar fi mai mulţi şi mai uniţi.

Cu mulţi ani în urmă, în 1994, americanii au făcut ce-au făcut şi au reuşit să aducă întreaga naţională de fotbal în aceeaşi echipă. A fost posibil, fiindcă nici MSL nu era aşa de profesonistă până în măduva oaselor cum sunt ligile europene de astăzi. Echipa naţională, condusă de neuitatul Bora Milutinovic bine legată la New York City a făcut o figură frumuşică, trecând de grupe şi pierzând la limită în faţa viitoarei campioane mondiale, Brazilia. După opt ani, SUA, cu yankeul Bruce Arena, a ajuns în sferturi şi a pierdut tot cu 0-1 în faţa Germaniei. Fireşte, în 2002 nu mai era o singură echipă „de club“ unită-n cuget şi simţiri, însă experimentul anterior şi-a pus amprenta. Handbalul calcă de multă vreme apăsat pe urmele regelui fotbal, dar încă n-a ajuns acolo. Mai este loc de experimente şi atunci de ce să nu profităm?