Veacurile lui Giuvara

Joi, 18 august 2016, Neagu Djuvara împlineşte o sută de ani. Doar peana cronicarului va fi fost vrednică de un encomion pe măsură pentru un cărturar de anvergura istorică şi puritatea morală a Domniei Sale. Cum însă îl ştiu decent şi degrabă plesnitor cu biciul ironiei îmi sugrum aici pornirea ditirambică şi, pentru cei care ştiu cum se dactilografia la maşina de scris, pun punct şi de la capăt (adică trăgeam de o manetuţă care ridica tamburul şi te trimitea să începi un paragraf nou mai jos!). Nu fără un uşor regret, totuşi.

L-am cunoscut, imediat după revoluţie, prin martie 1990, când venise, împreună cu doamna Maria Brătianu la Institutul de istorie unde tocmai fusese ales director, prin voinţa colectivului, domnul Alexandru Zub. Am făcut atunci, graţie sprijinului oferit cu generozitate de marele istoric şi genealogist Ştefan Gorovei, un interviu fulminant cu el care, publicat în Cronica, a stârnit comentarii aprinse. Cred că era primul lui interviu dat în România de după căderea lui Ceauşescu, iar publicul educat din ţară (reviste se distribuia naţional atunci) afla de un personaj fabulos, cu un şarm de neegalat şi cu o viaţă scoasă parcă din romanele de aventuri, care era atunci secretarul general al celei mai importante organizaţii culturale a românilor din exil de la Paris: "Casa Românească". Un personaj, spuneam, scos parcă din romanele de aventuri: diplomat, spion, istoric, consilier al preşedintelui Nigerului, expert internaţional, doctorand al lui Rayond Aron şi membru marcant al emigraţiei politice şi culturale româneşti care tocmai făcea, la 73 de ani, încă un rând de studii la Langues O (denumirea veche a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale – INALCO, Paris). În ce mă priveşte, pot spune că a fost una dintre puţinele întâlniri din viaţă care m-au lăsat cu gura căscată şi se cuvine să mărturisesc că, de peste două decenii şi jumătate de când l-am întâlnit, nu am găsit nici măcar o urmă de motiv de dezamăgire. Neagu Djuvara îi farmecă iremediabil pe cei pe care îi întâlneşte şi, deşi tranşant şi biciuitor cu personaje politice şi guvernamentale de prim rang, nu cred că cineva poate să îi poarte pică.

Într-o lume populată de ţoape cu sclipici, ce te frapează din capul locului la Neagu Djuvara este firescul boieriei sale. Fără morgă, cu un umor irezistibil, şarmant şi cu tact, ca un adevărat diplomat, curtenitor şi liberal în concepţii, cultivat şi iubitor de frumos, pasionat de genealogii şi de ciclicităţile istoriei este printre foarte puţinii români incapabili să stârnească duşmănii. Într-o lume unde ocara şi trivialităţile s-au generalizat ca efect pervers al unei democratizări înţelese ca desfrânare, jegul mediatic trece pe lângă el fără să-l atingă, fără să-l întinteze, fără să-l corupă. E limpede, până şi pentru diversele spurcăciuni politice şi mediatice care ne otrăvesc atmosfera, că el este din alt aluat, că e intangibil. Mie mi-au rămas în memorie, din multitudinea de imagini cu Neagu Djuvara, două: prima, atunci când venise la Iaşi însoţit de nepoata lui americană (care lucra în Peace Corps la Chişinău) şi când a acceptat să vină la noi acasă la masă. Stăteam (ca şi acum, de altfel) la etajul opt al unui bloc din Tătăraşi de-abia dat în folosinţă în 1991 şi, evident, liftul nu era instalat. S-a amuzat când mi-am cerut scuze pentru efortul la care îl supuneam la cei 75 de ani ai săi şi, la parter, mi-a arătat în portvizitul din buzunarul sacoului cardul de asigurat subliniindu-mi, cu humor, "Dragă, aici, la numărul ăsta trebuie să suni dacă păţesc ceva şi se ocupă ei de înmormântare". Şi a ţâşnit pe scări, de nu l-am putut ajunge decât sus. A doua imagine: un an mai târziu, în 1992, eram eu însumi masterand la INALCO şi ne revedem la biblioteca institutului. Mă invită la cină, la ei acasă (locuia împreună cu fratele Răzvan). Pentru mine a fost o seară memorabilă graţie nu numai conversaţiei strălucitoare a fostului diplomat secondat, rar, dar cu fineţe de fratele lui, ci, mai ales, datorită sentimentului că am avut privilegiul unei ocheade în spaţiul privat al căminului său, unde nu intra prea multă lume. Un cămin unde portretele bunicilor (făcute, bineînţeles, de Carol Popp de Szathmary), paharele cu stemă ducală, vesela şi tacâmurile dedicate, vazele Emile Gallé sau multe alte antichităţi meşteşugite erau la locul lor, neostentative, parte din decorul natural al căminului său dintr-un apartament într-o zonă destul de îndepărtată a Parisului, nu tocmai chic.

Om de lume, cu o distincţie relaxată atât de rară chiar în clasa lui, Neagu Djuvara a fost recunoscut de statul român (mai ales prin eforturile lui Mihai Răzvan Ungureanu) cu diverse titluri şi medalii pe care le-a primit graţios şi natural, făcându-le el o onoare celor care-l decorau pentru că accepta respectivele distincţii. Diplomat desăvârşit, a părăsit România în dimineaţa zilei de 23 august 1944, cu ultimul avion care s-a mai ridicat de la sol înainte de întoarcerea armelor, pentru a negocia la Stockholm, în numele României, pacea cu Aliaţii. Inteligent, a înţeles ce se întâmplă cu ţara odată instalată Armata Roşie aşa că a rămas în exil şi exilul a fost destinul său vreme de o jumătate de secol. Bibliografia istorică a lui Neagu Djuvare e impresionantă, iar succesul său de librărie incredibil de după 1989 se explică nu numai prin seriozitatea cercetărilor sale, sau prin ipotezele câteodată iconoclaste referitoare la istoria naţională, ci, cred, mai ales prin formidabilul său talent de povestitor. Ca autor, are talentul rar de a face uşor de înţeles lucruri complicate şi de a le structura stilistic, cu farmec şi talent, într-o scriitură personală, imediat recognoscibilă. E mai mult decât un om de ştiinţă sau un diplomat cu fineţe retorică. E un povestaş.

Printre best seller-urile sale este un volum pe care îl recitesc periodic, deşi structura narativă a intrigii istorice şi literare îmi este cunoscută, pentru vraja lui epică, un volum care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui român educat şi pe care aş îndrăzni să-l recomand oricui vrea să sărbătorească astfel spectaculoasa aniversare de mâine. E volumul său de memorii intitulat Amintiri din pribegie, în care "cititorul va fi recunoscut o pastişă a titlului cărţii lui Ion Ghica «Amintiri din pribegia de după 1848», care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii revoluţiei de la 1848". Ion Ghica fiind un unchi al mamei, tinereţea lui Neagu fusese plină de aceste amintiri care mobilau memoria familiei cu atât mai mult cu cât şi străbunicul patern Iorgu, împreună cu fraţii lui, Trandafir şi Tache, luasere parte la revoluţie şi se refugiaseră la Paris "de unde se întorseseră cu această ortografie franco-turcească a numelui Giuvara, la o vreme când ţara noastră nu înlocuise întrutotul alfabetul chirilic cu cel latin", după cum ne spune autorul în Prefaţă.

Un veac mai târziu, Neagu Djuvara va lua şi el această cale a exilului la Paris şi epopeea vieţii sale dintre anii 1948 şi 1990, descrisă în volumul de mai sus, ar trebui, cred, predată la şcoală. Aşteptăm cu sufletul la gură, desigur, şi continuarea, pentru următorii douăzecişicinci de ani.

La mulţi ani Neagu Djuvara!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor